* Mărturii despre Biserică, în corespondenţa Marelui Vasile *
În 27 septembrie, anul Domnului 2009, Episcopia Dunării de Jos va fi ridicată la rang de Arhiepiscopie, de fapt o revenire - după 20 de ani de slujire - la acelaşi statut de Arhiepiscopie. În luarea acestei hotărâri, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a avut în vedere vechimea istorică, apostolică, a eparhiei noastre al cărei trecut se împleteşte cu istoria Bisericii din Scythia Minor, ale fostei Mitropolii a Proilaviei şi a Arhiepiscopiei Munteniei.
Între criterii, sinodalii au avut în vedere şi creşterile calitative pe care le-a înregistrat Episcopia Dunării de Jos, în ultimii 20 de ani, sub păstorirea (în primii patru ani) vrednicului de pomenire Vlădica Antim Nica şi, în cei peste 15 ani de arhierie, prin grija actualului Arhiereu al locului - Prea Sfinţitul Casian Crăciun.
Rădăcinile Eparhiei Dunării de Jos îşi trag seva din vremurile apostolice şi nu întâmplător comunitatea de creştini ortodocşi din Galaţi, din iniţiativa Prea Sfinţitului Părinte Casian, pe atunci episcop-vicar, în 1992, l-a ales drept Ocrotitor al Galaţilor pe Sfântul Apostol Andrei, devenit între timp (în 2001) Apostolul Românilor.
File de istorie veche
În primele episoade, am adus în atenţie câteva dintre argumentele de istorie veche care stau la baza ridicării în rang a eparhiei noastre. Am subliniat importanţa apostolicităţii Bisericii de la Dunărea de Jos, prin prezenţa Sfântului Apostolului Andrei prin aceste locuri, Sfânt care, potrivit unei tradiţii locale, a ridicat o biserică la Serbeşti-Bărboşi, în apropierea Galaţilor.
Izvoarele scrise care atestă creştinismul la Dunărea de Jos - ca parte a Bisericii din Scythia Minor - sunt completate de cele mai vechi mărturii materiale. Avem în vedere mormântul paleocreştin şi osemintele (trupul întreg) lui Inocens (un ofiţer al Armatei Romane), datate cu monede de la Claudiu Goticul (268-270); de asemenea, cele câteva cruciuliţe din sidef cu braţe egele, alta cu pandativ din sidef şi amfora cu inscripţii creştine descoperite la Castrul roman de la Bărboşi Tirighina; toate demonstrează că în cel de-al treilea veac - în spaţiul de la Dunărea de Jos - creştinismul era cunoscut. Important este că această dată este cea mai veche, susţinută şi de dovezi materiale, care evidenţiază creştinismul pe pământul fostei Scythia Minor.
Întăreşte ideea că misiunea Sfântului Apostol Andrei a fost continuată de misionarii locali ai Bisericii Primare, dar şi de cei veniţi din alte părţi ale lumii, aceasta demostrând o dată în plus că Dunărea de Jos a fost şi a rămas o Poartă a Porţilor creştinismului, că nu a fost o zonă izolată.
Din veacurile III şi IV, pământul Scythiei Minor musteşte de sângele martirilor creştini care şi-au dat viaţa apărând credinţa şi Biserica lui Hristos în aceste locuri nu prea îndepărtate de Galaţi şi care completează mărturiile de la Bărboşi.
Scrisorile Marelui Capadocian
Un episod despre cum şi-au apărat creştinii Biserica este cel al martiriului Sfântului Sava Gotul, petrecut în 372, despre care aflăm din corespondenţa Sfântului Vasile cel Mare (330-379), Sfânt cinstit şi omagiat în BOR în acest an. Oficial, după Edictul de la Milan din 313, Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena au oprit persecuţiile împotriva creştinilor şi au dat mărturisitorilor lui Hristos libertatea de a-şi manifesta credinţa.
Numai că în anumite perioade, în anumite locuri, printre care şi cele de prin preajma noastră, persecuţiile împotriva creştinilor nu au încetat. Trei din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare (330-379) - cele cu numerele 155, 164 şi 165 - arată că Biserica a fost apărată şi ridicată pe sângele martirilor creştini.
În anul 374, în Scrisoarea 155, Marele Vasile - Episcopul Cezareei Capadociei - se adresa compatriotului său, comandantul militar Iulius Soranus, cu rugămintea de a trimite Moaştele Sfântului Sava Gotul în Capadocia. Din martiriul acestui Sfânt, reiese că părinţii săi erau capadocieni aşezaţi între daco-romani cu aproximativ o sută de ani înainte de martiriului Sfântului Sava Gotul din 372.
Acest Sfânt a fost martirizat pe altarul credinţei şi aruncat în râul Buzău (Mousaios) de prigonitorii lui Athanaric. Trupul Sfântului a fost însoţit de o scrisoare oficială a Bisericii din Gothia, dar şi de una particulară trimisă Sfântului Vasile din partea Sfântului Bretanion, Episcopul de atunci al Tomisului. Conţinutul lor reiese din răspunsurile Sfântului Vasile adresate în Scrisorile 164 şi 165.
Corespondenţa Marelui Vasile este importantă pentru noi, pentru că (în Scrisoarea 155, de exemplu) ne relatează câte ceva şi despre starea creştinismului din Scythia Minor, aflată sub goţi, anume că Iulius Soranus - compatriotul său - „făcea fapte mari, că sprijinea (în spaţiul Dobrogei de astăzi) pe cei prigoniţi pentru credinţă de Athanaric, căpetenia păgână a goţilor...”
Reiese de aici că înaintaşii noştri nu au trăit izolat, că istoria creştinismul este una universală şi sobornicească şi că în Hristos Biserica este una, iar noi suntem fraţi. De aceea, Marele Vasile, prin misionarii săi, a contribuit la statornicirea credinţei în Biserica lui Hristos în spaţiul dintre Dunăre, Carpaţi şi Mare, perimetru din care facem şi noi parte din moşi strămoşi...
(va urma)
