Da... sunt cu ea, o cunosc de câţiva ani, e frumoasă şi singură, îmi recită "Panorama..." şi mă roagă să-i explic ce înţeleg din ultima strofă: "Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate./ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate,/ Să citesc din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris./ La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură./ În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis"//... Sigur că da! Cum să nu-i spun ce înţeleg din "Panorama deşertăciunilor"? Şi cum să nu-i amintesc "Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune"? (Ecleziastul 1,2)... Şi cum să nu mă uimească aplecarea ei prea devreme (are doar 17 ani şi-i elevă de liceu) peste acest fel de probleme fundamentale ale existenţei omeneşti? Şi cum să nu mă sperie pesimismul pe care i-l văd în ochi, în gesturi... pe care i-l descifrez în glas şi-n scrisorile pe care mi le trimite drept răspuns la scrisorile mele aproape la fel de triste? O rog frumos să lase baltă deşertăciunea, fiindcă oricum asta-i inexorabilă, implacabilă, pârdalnică, nesimţită şi eternă! O rog frumos să-mi recite un catren de dragoste din minunatele lui Omar Khayyam! Şi chiar îmi recită! Dar ce catren!: "Iubirea mea n-aduse nici un adaos lumii,/ Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea,/ Şi nimeni nu-i să-mi spună adâncul tâlc al spumii:/ Ce sens avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?"//... Şi, bineînţeles, mă întreabă ce părere am de acest catren, de toate rubaiatele lui Omar, de Khayyam... în general! Şi iar o rog frumos să nu se lase copleşită de profunzimea savantului astronom persan... că ăsta-i devastator/nimicitor dacă nu-i pregătită să primească şi să privească la modul detaşat ceste minunate scrise în urmă cu aproape o mie de ani! Şi o rog foarte frumos să mă lase să-i recit şi eu un fascinant poem de dragoste de-al "antrenorului de îngeri"! Şi mă lasă: "ca o pasăre neagră pe un ou alb/ aşa stau şi îmi este dor de tine/ ca o pasăre albă pe un ou negru/ aşa stau şi îmi este dor de tine// ca nimeni pe nimic/ aşa stau şi îmi este dor de tine/ ca al nimănuia pe nimeni/ aşa stau şi îmi este dor de tine// alb negru, alb negru/ ce dor îmi este de tine/ pasăre spartă şi ou zburător/ Doamne, ce dor îmi este de tine" (Semn 9)... Îi place. Îi place foarte mult. Îmi zice să i-l mai zic o dată, să şi-l scrie în caietul cu linii paralele. Îl scrie încet, cu peniţă din penar şi cerneală din călimară. Are o caligrafie impecabilă, ca al unui scrib de cancelarie regală. Şi mă întreabă cum să mă răsplătească. Oare cum?... (Stai să auzi!)
Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (VI) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
