Merg aproape absent şi aproape încet pe strada Frunzei, la deal. În sus, adică. În sensul banal şi sâcâitor al liniei de tramvai conducător spre nordul Galaţilor de sud. Merg şi aştept să se întâmple ceva, altceva în afară de infernul provocat de-alde ciocan, ferăstrău, găuritor, tăietor, dărâmător, îngerivor. Depăşesc victorios Alimentara doamnei Iulia şi trec pe lângă metalul respingător şi rece al gardului care apără spaţiul verde, cică. Vorba ziaristei Anca Spânu, avem în cetatea asta nişte meşteri/specialişti în astfel de garduri, gărduleţe şi gărdoaie numai bune de turnat filme horror, de te apucă pandaliile şi te întrebi unde mama mă-sii făcură studii de estetică aplicată aceşti bravi şi harnici gospodari de cartier nenorocit?! Dar nu despre asta facem vorbă aici şi acum, ci despre ce-mi atrage atenţia la capătul fără sfârşit al cestui gard oribil, vopsit în culori funebre, contorsionat şi nesimţit. Ce-mi reţine atenţia? O holbură. Un fir de holbură abia răsărită chiar de lângă asfalt. O holbură cu flori albe, abia deschise. Târându-se spre gard. Să se agaţe şi să se caţăre pe gard. Şi, după asta, spre tulpina şi spre crengile şi spre vârful aproape de cer al salcâmului alăturat. Să scape, astfel, de spectrul morţii prin strivire, de scuipatul lui homo bezmeticus, de pişatul câinilor cu doamne şi domni de companie. Nu?...Sigur că da!...Şi ce frumos şi interesant şi repede şi cu oareşice teamă creşte rochiţa rândunelei fără rândunea! Şi mă duc încolo, şi mă duc încoace, şi se face seară, şi nu-mi vine să cred că, iată, holbura deja-i la jumătatea gardului mort şi se avântă spre salcâmul salvator! Mă bucur, tare mă bucur, sincer mă bucur pentru ceastă plantă făcătoare de admirare şi oxigen! Că suntem deficitari rău de tot şi cu aerul curat în ist cvartal cu foarte mulţi şi viteji bărbaţi mâncători de seminţe pe metrul pătrat! Nu?...Sigur că da!...Şi, a doua zi, trec pe lângă minunea cu pâlnioare albe. Trec şi o salut! Mai are câteva şchioape şi trece de marginea de sus a celebrului gard! Brusc, parcă dintr-o cută a timpului, parcă de după o pândă intensă şi îndelungată, apare un om albastru şi ecologic şi salubru, smulge biata holbură şi o azvârle în mormanul de resturi animale şi omeneşti! Nu rezist scenei şi-l întreb pe harnicul şi zelosul muncitor de ce a ucis splendida alcătuire vegetală?! Omul ia poziţie marţială, îşi drege şi-şi potriveşte timbrul, şi-mi răspunde căpietor, persuasiv, definitiv: „Am smuls-o pentru ca să fie frumos, nene! De asta am aruncat-o! Pricepi? Ca să fie frumos!”...Nec plus ultra!
Holbura din gard şi frumuseţea din mintea unui harnic ecologic şi salubru Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
