Atunci, într-un demult aproape stins pe coridoarele clar/obscure ale Memoriei, cred că această fetişcană avea douăzeci de ani! În fiecare dimineaţă, absolut în fiecare dimineaţă, trecea spre Apus, prin dreptul porţii mele, fără să spună nici un cuvânt, deşi o provocam ieşindu-i cu miozotis în cale! Nu părea nici veselă, nici tristă! Trupu-i subţire ca suveica stătea şi umbla-ntr-o rochie albă, lungă de Aici până Acolo! (Nu) se uita la mine cu ochii întunecaţi ca doi tăciuni, ca doi preoţi, ca doi călugări! Primea nu-mă-uita(rea) mea, dar nici un zâmbet, nici un semn că, odată şi odată, va să-mi mărturisească Cine-i, de Unde vine şi Unde se duce!...Şi uite-aşa a trecut un an, au trecut doi ani, zece, cincisprezece...! Apoi, într-un demult la fel de aproape de stins în firidele Memoriei, cred că această fetişcană avea tot douăzeci de ani! Şi trecea spre Apus, în fiecare dimineaţă! Şi trecea spre Răsărit, cum şi Atunci, în fiecare seară! Şi-i dăruiam miozotis! Şi la Dus, şi la Întors!...Şi iarăşi a mai trecut un an, au mai trecut mulţi ani...! Apoi, într-un demult aproape la fel şters cum toate celelalte demult(uri), cred că astă fetişcană avea tot douăzeci de ani! Şi am hotărât să aflu măcar de Unde vine şi Unde se duce, dacă n-am să aflu Cine-i, Niciodată! Ieri, dimineaţă, când a trecut spre Apus, am urmărit-o cam la distanţă de-un Orizont! Însă, când am ajuns pe Culme, dispăruse după celălalt Orizont! Aseară, când a trecut spre Răsărit, am urmărit-o cam la distanţă de-un Orizont! Însă, când am ajuns pe Culme, fătuca dispăruse după celălalt Orizont!...Desigur, am renunţat la orice plan de cucerire! Apoi, astăzi, dimineaţă, aşa, ca şi cum n-ar fi existat (niciodată) nici un demult, s-a oprit în dreptul porţii mele, a luat nu-mă-uita(rea) şi m-a rugat să-i scriu cel mai frumos text de dragoste, pe care să i-l dau în faptul serii, când se întoarce dinspre Apus! Şi s-a întors! Şi s-a oprit! Şi i-am dat nu-mă-uita(rea)! Şi textul! Şi a plecat spre Răsărit! Şi nu s-a mai întors Niciodată!...Cred are douăzeci de ani...şi rămâne Atunci...pe coridoarele clar/obscure ale unui Demult viitor!
«Despre fata asta nu am scris niciodată/...(doamne, ce făptură frumoasă!).../ când o văd, nu mai am cuvinte,/ nu mai am inimă, îmi cade Luna pe casă!// Pe fata asta au iubit-o foarte mulţi/...(care mai de care mai fraudulos!).../ nu ştiu de ce îmi place fata asta.../ prietenii râd şi spun că am mâncat de pe jos!// Nu am făcut dragoste cu fata asta/...(jur pe căruţă, pe cotigă, pe sănii.../ şi chiar şi pe sufletul meu de piatră nestemată!).../ fata asta are sânii ca două dihănii!// Două dihănii splendide şi ademenitoare,/ două deşertăciuni fără de care nu se poate/... (doamne, ce făptură frumoasă!).../ trebuie să scriu pe ea „pericol de moarte!”»
