Marghioala n-are somn! Nici Costică n-are! Cum să a/dormi, doamnă? Cum să a/dormi, domnule, când auzi că Fiul lui Dumnezeu repară Cruci? Ca şi cum n-ar şti ce a păţit cu/pe o Cruce! Ca şi cum este convins că Suferinţa-i o Necesitate! Oare chiar nu vede că dumnezeirea-i din ce în ce mai rară în Om? Oare nu vede că Mântuirea prin Sacrificiul Său e luată-n derâdere chiar şi de Marii Bisericii? Că nu mai există nici un pic de Milostenie? Că „apostol/doctor fără de arginţi” e-o formulă afurisită-n fiecare clipită?... Şi cum pupăza să te cuprindă somnul în astfel de condiţii/coordonate? Nu-i mult mai bine să scotoceşti/cercetezi oricum şi oriunde şi să găseşti toate mijloacele posibile pentru a-i transmite Fiului cum îşi iroseşte sângele şi-şi strică orzul pe gâşte când susaiu-i până la genunchi? Şi nu-i mult mai bine să-i avertizeze pe urmaşii urmaşilor lui Ştefan Muşat că astă Ţară nu mai este a lor? Şi că Lenea, Luxul, Lăcomia şi Laşitatea i-au determinat să-şi joace Glia la stosul politic al Nesimţirii?... Nu-i mai bine să-ţi continui cest mai frumos şi curat „joc” în/prin ist Minunat Catastif al Nemuririi?
Sigur că da! O candelă veche tocmai de Atunci împrăştie umbre lungi şi ţepene, stranii şi liniştitoare, totuşi! Dar luminează suficient pentru a-l ajuta pe Cicoare să-şi urmărească scrisul şi îngânarea! Femeia-l roagă să-i aducă aminte trecutul lor laolaltă, trecutul traversat de Candoare şi Respect! Şi uite taman aşa se vede şi se aude! „dă-mi una, prietene, dă-mi numai una!/ ştii că nu sunt lacom şi îmi ajunge puţin!/ nu am năvălit niciodată la grămada mare!/ am fost mulţumit şi cu un ceai de pelin!// am visat că fac levitaţie, prietene! am visat/ că plutesc peste amintirile de azi şi de mâine,/ că iubesc toată lumea care mă înconjoară,/ chiar dacă unii mi-au zvârlit inima la câine!// am visat că-mi dai una, prietene! una aşteptată/ de când m-a dat mama de citire la lume,/ de când pândeam (la horă) fetele sărutându-se/ cu flăcăi buni de coasă, de joacă şi de glume!/ eu nu eram bun de nimic, prietene!/ visam că fac levitaţie peste naştere şi moarte,/ că mă pot desprinde de pământ/ cum floare de mugur, aproape de departe!/ fetele îşi dădeau coate şi se măritau continuu!/ şi râdeau de mine când mă vedeau venind/ cu traista plină... de la bibliotecă.../ şi le citeam/ despre frumuseţea statuilor din corint!”//... (Ai puţintică răbdare!)
