Ce vrei să te faci când ai să ajungi mare? – îl întrebi pe plod. Şi copilul spune aproape întotdeauna… lucruri trăsnite! „Eu vreau să mă fac doctoriţă”, zice viitoarea sportivă, casnică ori prostituată. „Eu vreau să mă fac aviator”, spune viitorul poliţist, inginer ori hoţ de buzunare. Păi, de unde să ştie copilul ce îi va plăcea mai târziu şi dacă va face faţă ori dacă va avea talent? Categoric, nici în privinţa predării religiei în şcoli nu poţi să te bazezi pe „opţiunea” beneficiarului direct, copilul: vrea sau nu vrea „la Religie”? Căci ori îi plac mititelului imaginile frumoase ale icoanelor şi glasul cald al profei de Religie, ori îl înăbuşe parfumul pătrunzător de tămâie sau îl sâcâie relatarea seacă a profului despre întâmplări extraordinare cu sfinţi.
Pentru copil hotărâşte, spre binele acestuia, părintele. Dacă este o persoană religioasă, sau vrea să pară, sau vrea să se uite că n-a fost, părintelui îi va şedea bine cu copilul „dat” la ora de Religie. Unde copilul ar trebui să înveţe bunătatea, altruismul, înţelepciunea, toleranţa. Ori, optând pentru o singură religie, din start eşti mai puţin tolerant faţă de alţii, în loc să te deschizi pur şi simplu spre Divinitate. N-am să fiu niciodată convins că într-o facultate înveţi altceva decât CUM să înveţi. Tot ce adânceşti în timpul studiului şi după aceea se datorează METODEI de învăţare deprinse şi POFTEI DE ÎNVĂŢARE insuflată de dascăli, de MODELUL lor de a fi oameni.
Tot aşa, a fi la o oră de Religie ar trebui nu să te oblige să memorezi, ci să simţi, să-ţi dea poftă de a întreba, de a deschide Biblia, dar şi Coranul ori Talmudul, de a vizita vechi biserici şi minunate mănăstiri ortodoxe, dar şi catedrale catolice, moschei ori temple evreşti, să admiri arta religioasă. Poate că ar trebui să le luăm şi acum modelul de stat laic… de la turci, care luptă să se păstreze aşa, fiind model pentru lumea musulmană prin laicitatea de stat, care nu interzice şi nu îngrădeşte cultul religios, dar nici nu-l face obligatoriu. Modelul ar trebui urmat şi la noi, o ţară unde varul cel nou abia a acoperit urma lăsată în clase de tabloul lui Ceauşescu, şi înainte, de cel al lui Dej şi Stalin…
O icoană e precum nodul făcut batistei, să nu uiţi! Ar trebui deci să dea rost lăcaşului de cult şi peretelui celui ce se închină acasă în liniştea lui, nu să facă parte din DECORUL clasei, alături de planşele cu ciclul evolutiv la om şi Tabelul lui Mendeleev. Sigur, ea nu distrage atenţia elevului, poate doar a aceluia care, neştiind lecţia, se roagă la icoană, să scape… Nu ar trebui să deranjeze nici elevii de altă confesiune (şi putem presupune că, după modelul părintesc, sunt şi copii atei, dar nici asta nu este… garantat pe viaţă), deşi aceştia ar avea tot dreptul să pună alături de icoană şi un verset din Coran sau altceva din religia lor. Dacă aşteptăm educaţie de la Decalog, de ce n-am înrăma şi pasaje din Codul Penal? Pentru copii, zânele şi sfinţii se împacă şi se spun mai bine seara…
Biserica, instituţia care are o vastă misiune de ajutor şi educare, care deschide uşa săracului şi organizează cantine pentru nenorociţi, care devine un exemplu atunci când se sacrifică, nu pe cruce precum Iisus, ci pe crucea zilnică a sacrificiului de sine, are datoria de a fi model şi de a atrage cu binişorul şi exemplul de sine sufleţelele cele mici şi molcome ale copiilor, însă nu aşteptând comod la catedră.
Nici Iisus n-a avut mai mult de 12 apostoli – nici măcar o clasă întreagă…
