Oraş-erou decorat cu înalte distincţii de italieni şi de francezi, Galaţiul îl primea recent pe ambasadorul Franţei, venit la cimitirul eroilor francezi căzuţi pentru libertatea României şi Europei. Atunci, ambasadorul a invocat Marea Unire şi frăţia franco-română trecută şi prezentă de arme… Întâmplător, dar din fericire, nu degeaba Serbările Galaţiului cuprind şi Ziua Naţională a României: fără Galaţi, Istoria ar fi fost altfel; cine ştie dacă s-ar mai fi declanşat reacţia în lanţ a chemării la unire pornită la 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău, Parlament al guberniei Basarabia! Ar mai fi putut vota în libertate unirea cu patria-mamă, dacă în luptele din 12 – 23 ianuarie 1917, de la Galaţi, faimosul Corp siberian nu ar fi fost învins de o mână de militari şi civili gălăţeni, cu sprijinul câtorva vedete militare româneşti din port? De frica gălăţenilor, majoritatea, trei mii de militari ruşi bolşevizaţi, au preferat să se predea nemţilor… Pericolul fusese enorm: bolşevizarea avea de altfel să cuprindă Ungaria, salvată de la guvernarea dictatorului Bela Kuhn de armata română, în 1919… Dar în iarna lui 1917 se înfiinţase un Cartier general militar bolşevic la Socola! Scria un trăitor în România, R. W. Sreton-Watson, în „O istorie a românilor”… scoasă în 1934 la Cambridge University Press: Ieşiul şi Galaţiul fuseseră în mare pericol, căci „însuşi Troţki îi incita în secret pe conducătorii militari ruşi să-l răpească pe rege [Ferdinand] şi pe membrii guvernului român şi să extindă şi în Moldova binefacerile revoluţiei proletare”!
Oraşul în care, scria ziaristul George Munteanu, locuitorii pătimiseră sub bombe „mai rău ca soldaţii pe front”, iar femeile şi copii stăteau şi 12 ore la coadă pentru o bucată de pâine, a găsit destul sânge pe care să-l verse şi să împiedice extinderea bolşevismului. Unde este astăzi marcat acest episod glorios? Rămâne doar în şcolile ai căror elevi căzuţi atunci la Galaţi sunt consemnaţi pe plăci de marmură. Au avut grijă comuniştii noştri să ni-l facă uitat… Ei au scos şi inscripţiile care vorbeau despre Dumnezeu de pe frontispiciul marelui monument al eroilor Primului Război de la „Eternitatea”, iar monumentul simplu ridicat în zona Stirex, din marmură neagră, cu un mic vultur deasupra, purtând inscripţionat numele morţilor de la Galaţi, militari şi civili căzuţi în lupta cu ruşii, a fost distrus tot pe vremea comuniştilor, căci trebuia evitat un conflict cu „prietenul” de la Răsărit. Tot aşa fusese interzisă „Doina” lui Eminescu… cu tot cu Eminescu!
Ar fi normal acum, la rangul nostru de oraş european, important în istoria acestei ţări, să-l ridicăm la loc! Cu puţină cheltuială şi mult suflet! Şi acum, lângă Gară, în ceea ce ar trebui să fie o piaţă într-un oraş de gospodari (pe hârtie, chiar se mai numeşte Piaţa Ion Heliade Rădulescu), străjuieşte încă statuia ridicată de gălăţeni în amintirea soldaţilor români căzuţi în „Marele Război”! Un pluton de câini m-a atacat, în timp ce încercam să fotografiez statuia realizată în 1926 de sculptorul Dumitru Măţăuanu (sculptorul unor portrete regale; printre puţinii care au sculptat-o pe principesa Ileana), soldat ce străjuieşte o coloană pe care a crescut, ca pe câmp, iarba… Aşteptând încă florile şi bucuria şi mândria de la serbările decorării oraşului nostru în 1921 şi 1922…
