Modelul Cluj şi ecuaţia fericirii

Scris de Anca Spânu

Luni, 07 Aprilie 2014 00:00

Principala durere a gălăţenilor, după lipsa acută a locurilor de muncă din municipiu şi judeţ, se referă, practic, la condiţiile de trai, atât cele din oraş, cât şi cele din mediul rural. Nevoile diferă, parţial, dar ambele categorii de plătitori de impozite şi taxe îşi doresc nişte lucruri de bun simţ, care să le garanteze un trai mai bun, o stare de sănătate mai bună, atât a lor, cât şi a copiilor lor. Până la urmă, asta e fericirea, nu? Să vedem însă care sunt variabilele ecuaţiei fericirii în judeţul Galaţi. Oamenii îşi doresc locuri de muncă, adică investitori. Investitorii ar veni, dacă ar avea drumuri, aeroport, canalizare şi gaze, acces facil la noduri de transport. Pe de altă parte, şi oamenii vor, la nivel personal, aceleaşi lucruri. Gălăţenii din oraş îşi doresc utilităţi mai ieftine, un transport eficient, un cinematograf, locuri de parcare sub sau supraterane, dar supravegheate, nişte semafoare bine sincronizate, să nu se mai gâtuie traficul, străzi în bună stare şi trotuare aşijderea. Mai vor parcuri, mult verde. Gălăţenii de la ţară vor apă curentă, canalizare, gaze şi, dacă nu e cu bănat, locuri de muncă acolo, la ei în comună. Ceea ce, într-un cerc vicios de care parcă nu mai scăpăm, nu se poate tocmai fiindcă investitorii de care vorbeam mai sus nu vin exact din aceleaşi motive din care sunt nemulţumiţi şi oamenii. N-au pe unde veni şi nu au cu ce să-şi facă treaba. Diferenţa dintre cetăţeni şi investitori este că aceştia din urmă sunt de fiecare dată alţii, nu prea ştiu cum stau lucrurile, uneori se lovesc de solicitări de atenţii diverse pentru avize sau facilităţi care li se cuvin. Cetăţenii, însă, s-au săturat de promisiuni neîndeplinite, de proiecte măreţe care au existat doar pe hârtie, de lucrări începute şi neterminate sau făcute în dorul lelii, să iasă la normă. Nici nu e de mirare, în acest context, că oamenii sunt sceptici vizavi de intenţiile Primăriei în ceea ce priveşte sistematizarea zonelor de unde se demolează acum garaje sau chioşcuri. După ce au fost duşi cu preşul, practic, peste 20 de ani, e greu să-i mai convingi acum că trebuie să sufere vreun an, doi, în şantiere, pentru ca pe urmă să trăiască mai bine. De altfel, chiar şi la Sibiu, de exemplu, atunci când municipalitatea a început lucrările de refacere care aveau să transforme oraşul în capitală culturală europeană, au existat voci care se împotriveau, nemulţumiri, cetăţeni care nu credeau că mai apucă să vadă totul pus la locul lor. Efortul însă a meritat, dacă ne gândim cât câştigă acum Sibiul din turism. La fel, la Cluj, aşa cum vă prezintă astăzi analiza semnată de Costel Crângan, construirea de parcări supra-etajate în loc de baterii de garaje inestetice şi ineficiente a dat naştere unor nemulţumiri, iniţial. Dar proiectul a fost finalizat, iar oamenii sunt acum convinşi că e bine aşa, că modernizarea şi sistematizarea nu sunt vreun moft. Motivul pentru care s-a reuşit a fost, însă determinarea edilitară şi o viziune clară, urmată constant. Până la urmă, de asta avem nevoie şi noi. Să nu se mai facă parcuri la ţară, ci în oraş. Să nu se mai risipească resursele pe cârpeli în şapte locuri, fără să ai nimic aşa cum trebuie. Să fie lucrurile făcute mai ardeleneşte. Mai ca la Cluj sau Sibiu sau Braşov.