Printre primele chestii învăţate după 1989 de noii noştri primari, „europeni”, a fost să recunoască ce NU pot face. Aşa au dispărut cozile de la intrarea în Primărie din primele luni de libertate şi de haos administrativ. Primarii doar anunţau sus şi tare că Primăria nu mai dă case. Pentru că nu mai are de unde şi nu se mai construiesc blocuri, case, barăci pentru cetăţeni; doar containere, pentru cazuri disperate, când apele iau casele construite fără autorizaţie prin foste văi de pârâu şi cei rămaşi pe drumuri, fiind prea mulţi, pot s-o pună, Doamne-fereşte, chiar şi de vreo răscoală…
După ce trec ploile, „se intră în legalitate”: amendaţi ori nu, oamenii construiesc, acum „legal”, dar tot în locul nepotrivit. Păi, de ce? Pentru că sus, pe deal, s-a retrocedat terenul cuiva mai… interesant decât oamenii ăia nenorociţi din vale. Aşa cum s-a retrocedat şi pădurea de pe deal, din care proprietarul taie acum în draci şi exportă, lăsând dealul să se surpe şi contribuind la stricarea climei strămoşeşti.
Dar nici celui căruia i s-a retrocedat o casă nu-i cere nimeni să o ţină în viaţă. Să repare măcar faţada, ca să se vadă oraşul de parcă ar fi locuit şi să nu ne cadă, dracului, burlanul în cap. Doar rar, prin ţară au mai fost amendaţi cei care n-au fost interesaţi să-şi repare imobilul sau care, neavând fonduri, nu l-au vândut altora cu destui bani ca să-l repare. Distrugerea unui imobil vechi, mai ales dacă (ce uşurare pentru toată lumea cu răspundere!) nu este pe vreo listă de patrimoniu (uneori, chiar ar merita să fie…), a ajuns la o culme a tehnologiei… sociale.
Întocmai cum procedează şi sălbaticii cu hoiturile pe care vor să le facă să dispară, aruncându-le în muşuroaie de termite, proprietarii lasă pur şi simplu ca să li se fure gardul. Atât. Apoi urmează un asalt metodic. Oamenii sărmani din zonă, care nu cer bani ca să-ţi demoleze casa sau ca să-ţi care apoi molozul la groapa de gunoi, se servesc, bucată cu bucată, până nu mai rămâne nimic-nimic. Apoi, faci în loc o construcţie ieftină, din beton, tablă, plastic şi ceva sticlă şi se cheamă c-ai rezolvat problema, nu mai cheltuieşti să cauţi puţinii specialişti din ţară, ca să-ţi reconstituie stucatura veche, cariată de timp… Că eşti interlop, simplu cetăţean sau viceprimar, că ai moştenit sau ai cumpărat de la moştenitor căsoaia, ai dreptul nelimitat de a-ţi lăsa bunurile să se distrugă, aşa cum s-a întâmplat în atâtea locuri în oraş, aşa cum se întâmplă acum şi pe strada Mihai Bravu, unde se distrug două case vechi în loc de una.
Chestia este că bravii condotieri ai cărămizilor smulse din zid se uită deja de pe acoperişul lor în zare, precum matrozii lu´ alde Columb, nu ca să descopere pământ, ci niscai bunuri de ciordit şi din ogrăzile megieşe. De intervenit, nu intervine decât dreptul sfânt la proprietate al unora, nu şi al altora. Legea retrocedărilor, mai catolică decât Papa, nu a lăsat loc de întors nici atunci când a fost vorba de retrocedarea clădirii unui muzeu la Sibiu, capitală culturală europeană, nici măcar atunci când urmaşii unor grofi din Arad au recâştigat un sat întreg, cu biserică cu tot, punând pe picior de plecare 1.200 de oameni.
Parlamentarii n-au avut timp să gândească toate consecinţele posibile ale legii făcute brusc. Aşa cum nu a fost timp nici să fie rejudecaţi anticomuniştii condamnaţi pentru „trădare” de statul comunist…
