Am auzit tot felul de cârcoteli zilele astea - că „la ce ne trebuie” nouă tenis, că de ce să cheltuim banii pe meciuri când Galaţiul se surpă şi că, la urma-urmei, ce tot îi ţinem hangul Simonei Halep, că doar „n-a făcut mare brânză” în ultimul timp. Aşa-i în tenis… Să privim însă puţin lucrurile de dincolo de fileu.
Da, din păcate, Galaţiul nu-i în cea mai bună formă economică, socială. Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem captivi într-o continuă nefericire austeră, de parcă am trece cu toţii printr-un soi de doliu colectiv. Ba din contra, organizarea unei competiţii de anvergura Fed Cup şi prezenţa atât de entuziastă a publicului este o dovadă că Galaţiul e încă viu, că mai are resurse de energie şi voinţă în a susţine o cauză în care crede cu adevărat. Nu-i puţin lucru.
Competiţia de la Galaţi a fost şi un bun exerciţiu de sinceritate. Prezenţa Simonei Halep - amplificată mediatic şi de participarea preşedintelui Klaus Iohannis - a atras nu numai iubitorii de tenis, ci şi tot felul de trepăduşi ai vieţii publice, mai puţin interesaţi de spectacolul sportiv în sine şi mai degrabă dornici să-şi gâdile niţel egoul cu un „selfie” tras în prezenţa unor obraze atât de celebre. Locurile rămase libere prin lojele rezervate oficialităţilor după consumarea momentelor mondeno-sportive dau măsura acestei ipocrizii. Păcat, însă, că respectivii figuranţi au ocupat locurile suporterilor adevăraţi, tot aşa cum la fel de păcat este că figuranţii cu pricina ocupă din locurile Galaţiului prin Parlament, ministere, consilii locale sau consilii de administraţie. Dacă ne-a mai ajutat în a distinge „oamenii de bine” de cei care pot face cu adevărat bine comunităţii, atunci putem spune că, fie şi numai pentru atât, Fed Cup a meritat efortul.
Ar mai fi ceva de spus şi despre modul în care ne susţinem valorile. Pe nici unul dintre cei care rânjeau cu aer atoateştiutori după înfrângerea Simonei Halep în faţa Garbinei Muguruza nu i-am văzut arătând vreun sâmbure de compasiune nici când Irina Begu a terminat în lacrimi prima zi a competiţiei. Cei în cauză uitau, probabil, că a fi suporter adevărat înseamnă să fii alături de sportiv în momentele sale de glorie, dar mai ales atunci când trece prin clipe dificile. Din fericire, destinul sportiv al Simonei, al Irinei, fără a le uita aici şi pe celelalte sportive din echipa României - Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru şi, desigur, căpitanul nejucător Alina Tecşor - nu stă la cheremul unor nătăfleţi. Ambiţia, curajul, puterea de concentrare, dorinţa de perfecţiune dusă până la ultima fibră sunt cele care le-au adus pe aceste fete în topul celor mai buni sportivi din lume. Şi aici nu este vorba numai despre sport, ci şi despre capacitatea lor de a deveni, ca oameni, modele pentru cei din jur. Au fost mulţi copii în sală. Suporteri sinceri. Iar din acest punct de vedere, Galaţiul a avut din nou de câştigat. Cei mai mici au văzut pe viu, prin tenis, cum se câştigă o luptă, ce înseamă performanţa, au aplaudat, s-au bucurat, au simţit cât de mult poate apăsa pe umerii cuiva o victorie sau o înfrângere.
Tare ne-am dori să se fi prins ceva din tenis şi de cei mari, cei aleşi şi cu putere de decizie. Cum ar fi să vedem în politică sau în administraţia publică mai mult fair-play, mai multă eficienţă, mai multe realizări? Asta chiar ar face toţi banii!
