Vestea descoperirii unui tratament revoluţionar pentru hepatita C a uimit, în 2013, o lume întreagă. Medicii şi pacienţii au primit cu entuziasm anunţul că, după zece ani de cercetări, una dintre cele mai temute boli ar putea fi eradicată. Noul medicament promite o vindecare completă, o durată mult mai scurtă de administrare şi incomparabil mai puţine efecte adverse faţă de terapiile curente. Euforia momentului a fost însă rapid umbrită, atunci când compania care deţinea patentul de fabricaţie a anunţat şi preţul restrictiv al noului tratament: între 80.000 şi 90.000 de dolari. Exorbitanta sumă a fost motivată prin costurile de peste un miliard de dolari ale cercetării, deşi costurile actuale de producţie, pentru fiecare tratament în parte, nu depăşesc 200 de dolari.
România este ţara europeană cu cea mai mare proporţie de bolnavi de hepatita C. Se estimează că sute de mii de români sunt infectaţi cu acest virus. Doar în judeţul Galaţi sunt în jur de 25.000 de persoane infectate. Pentru toţi aceşti bolnavi există un leac, disponibil însă doar pe hârtie. Autorităţile au anunţat recent că aproximativ 5.000 de români asiguraţi, la care boala a ajuns într-un stadiu avansat, vor beneficia iniţial de această terapie. Adică doar o parte infimă din totalul masei celor bolnavi, fapt care generează o întrebare de natură etică: ţinând cont de resursele limitate de care dispunem, pe cine vindecăm? Pe bolnavii aflaţi în stare terminală sau pe pacienţii la care boala este în stadii intermediare? Oricare va fi alegerea autorităţilor, una dintre cele două categorii va avea de suferit.
Şi în SUA, acolo unde noul tratament a fost descoperit, au existat probleme similare. Chiar dacă sună cinic, economia de piaţă face regulile şi când vine vorba de sănătatea sau chiar de viaţa oamenilor. Astfel, monopolul deţinut de compania farmaceutică îi permite să stabilească preţul după bunul-plac al propriului departament de marketing. Teza anterioară şi-a dovedit validitatea atunci când tratamentul a fost vândut şi către alte ţări. În Iran, situaţia este de-a dreptul catastrofală, estimându-se că 40 la sută din populaţie este infectată cu virusul hepatic C. Astfel, negocierile au condus la un cost per cură de doar 700 de dolari.
În cazul României, costul unei cure complete de trei luni ar pleca de la 50.000 de euro. Avem astfel un medicament-minune, dar suntem prea săraci pentru a-l cumpăra. Chiar dacă statul ar interveni prin alocarea unui buget suplimentar, suma totală a tratamentului ar fi tot astronomică. Astfel, modelul „statul trebuie să intervină” îşi are propriile sale limite. Însă statul ar putea ajuta în alt mod. Potrivit economiştilor, o posibilă soluţie ar fi cea a efortului personal. Efortul personal ar presupune un credit pe care bolnavul îl face la bancă, pentru a putea plăti tratamentul. Creditul ar urma să fie garantat de stat, aşa cum se întâmplă acum cu programul „Prima casă”.
Cum s-a dovedit în ultimii 25 de ani, României îi lipseşte un consens politic pe termen lung. Un astfel de acord ar face posibile multe politici sociale care până acum au fost lăsate să moară încă din faşă. Însă, după cum lucrurile se tărăgănează deja acum, în privinţa celor 5.000 de bolnavi beneficiari, nu ar fi de mirare ca problema tratamentului hepatitei C să fie folosită ca o simplă armă electorală, la apropiatele alegeri parlamentare.
