* Subfinanţarea şi lipsa unei viziuni coerente au făcut din învăţământul românesc un "cumplit meşteşug de tâmpenie"
Ultimul sfert de secol pentru Educaţia din România, după Revoluţia din '89, a însemnat un şir lung de bâjbâieli în bezna unei reforme mult-visate, dar niciodată măcar atinse, pentru că de fiecare dată s-a umblat la forma, nu şi la fondul problemei.
Un alt motiv de poticneli e şi faptul că, în tot acest timp, au şters scaunul din care s-a condus soarta învăţământului nu mai puţin de 19 miniştri, ultimul preluându-şi funcţia zilele acestea. Cei mai mulţi dintre ei au luat onoarea care li s-a făcut doar ca pe o pleaşcă politică, un prilej de a arunca cu banii statului pe fereastră, dar şi o ocazie de a pune în aplicare tot felul de fantezii visate noaptea, dar fără niciun fundament.
Sistemul de învăţământ a fost, prin urmare, croit şi ajustat de nenumărate ori, desele schimbări dând peste cap, an de an, milioane de elevi, profesori şi părinţi. Cu miniştri de ocazie, fără nicio viziune, fără responsabilitate şi fără dorinţa de a face ceva, cu o subfinanţare devenită deja a doua natură, Educaţia a fost mai mult "cumplit meşteşug de tâmpenie" (cum spunea, cândva, Ion Creangă) a tinerelor generaţii, decât scoaterea la lumină a unei naţiuni bolnave de comunism pentru decenii întregi.
Prima lege a Educaţiei apare în 1995
În primii cinci ani de după Revoluţie, învăţământul a funcţionat pe un vid legislativ, fiind reglementat doar de câteva prevederi din Constituţia apărută în 1991. Cum o lege nu era elaborată la vremea aceea, a fost nevoie de o "Hotărâre pentru funcţionarea învăţământului în România în 1990-1991. Cele mai importante modificări ale acestui act normativ au fost: desfiinţarea treptei a doua de liceu, reînfiinţarea învăţământului religios şi apariţia a 70 de unităţi particulare, care funcţionau după legislaţia interbelică.
În anul 1991, se înfiinţează învăţământul superior de scurtă durată, prin colegiile universitare cu durata cursurilor de trei ani.
Prima Lege a Educaţiei de după 1989 apare în 1995, în timpul mandatului ministrului Liviu Maior. Aceasta a fost modificată şi completată de mai multe ori, la presiunea studenţilor ieşiţi în stradă şi a sindicaliştilor din învăţământ.
1999 - an de cotitură în învăţământ
Prevederile cele mai importante au fost puse la timp după patru ani de tatonări, în mandatul lui Andrei Marga. Atunci apar reglementările legate de finalizare a studiilor gimnaziale printr-un examen numit capacitate. Tot în 1999, în învăţământul primar, notele au fost înlocuite cu calificative şi s-a interzis acordarea de premii. De asemenea, s-au introdus manualele alternative, iar anul şcolar s-a împărţit în semestre, nu în trimestre. De asemenea, a fost elaborat o nouă programă pentru toate nivelurile de studii, prin introducerea acelui Curriculum Naţional. De asemenea, tot în timpul mandatului lui Marga s-a început descentralizarea sistemului de învăţământ, prin trecerea unităţilor în subordinea autorităţilor locale. O altă prevedere importantă a fost reorganizarea liceelor pe trei filiere - teoretic, tehnologic şi vocaţional, care au la rândul lor profiluri şi specializări.
Scandal la asumarea legii de către Guvern
Existenţa unei legi nu a însemnat însă că schimbări majore nu s-au făcut în perioada imediat următoare. Cum, sub influenţa politicului, miniştrii de resort sunt schimbaţi pe capete, fiecare vine la cârma învăţământului cu propriile idei despre reformă. Aşa se ajunge în situaţia aberantă ca legea să fie schimbată după cum îi tună fiecăruia, prin tot felul de ordine de ministru, ordonanţe de guvern sau metodologii. Schimbările substanţiale survenite de la un an la altul, nu permit sistemului să se aşeze şi îi exasperează pe toţi cei care sunt implicaţi.
Nu întâmplător, Ecaterina Andronescu, care a venit cu modificări majore între anii 2000 şi 2003, când nici nu se uscase bine semnătura de pe reglementările propuse de Andrei Marga, a fost sancţionată de opinia publică, fiind poreclită Abramburica. Cum ambiţia schimbării o bântuie, Ecaterina Andronescu plănuieşte, la a doua revenire la Ministerul Educaţiei, între 2008 şi 2009, un întreg pachet de legi, dezbătute îndelung cu sindicatele.
Citeşte şi: Ce se va întâmpla cu ora de Religie din şcoli - OBLIGATORIE sau FACULTATIVĂ?
Proiectele aveau să fie aruncate la coşul istoriei odată cu venirea la putere a PDL şi cu instalarea lui Daniel Funeriu în jilţul de ministru. Funeriu şi Boc, care era prim-ministru la vremea respectivă, au avut ambiţia să construiască propria lege, pe care n-au mai avut răbdare s-o supună dezbaterii cu sindicatele, nici s-o treacă prin Parlament. Pentru că prevederile au fost ţinute secrete, noua lege a fost întâmpinată cu scandal, în primele zile ale lui 2011, când a fost asumată de Guvern. Printre cele mai importante schimbări, care au ajuns să se şi aplice deja, se numără trecerea la învăţământul obligatoriu de 11 ani, prin înfiinţarea clasei pregătitoare, introducerea evaluărilor naţionale la clasa pregătitoare, la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a. Cea mai mare parte din prevederile Legii 1/2011 rămân doar pe hârtie, pentru că cei cinci miniştri care au urmat după Funeriu nu s-au grăbit şi nici n-au fost interesaţi să elaboreze metodologiile de aplicare.
Bacalaureatul, modificat de şapte ori
Printre cele mai supărătoare inconsecvenţe ale Educaţiei din această perioadă se numără, fără doar şi poate, cele legate de organizarea examenelor. Nu puţine au fost cazurile în care miniştrii au schimbat regulile chiar în timpul jocului, bulversând generaţii întregi de copii.
În cei 25 de ani care s-au scurs de la Revoluţie, bacalaureatul s-a schimbat de şapte ori. În 1995 s-a introdus proba orală la limba română, ca obligatorie şi eliminatorie. În 1999, bacalaureatul avea cinci probe - două orale, la română şi o limbă străină, şi trei scrise. În acelaşi an se introduce şi posibilitatea ca examenul să fie susţinut în două sesiuni. În 2003, Ecaterina Andronescu vine cu testele grilă la probele scrise, măsură care a fost un fiasco, permiţând fraudarea, dar şi notarea probelor orale cu admis/respins. În anul următor, Mircea Miclea readuce notele la probele orale. În 2006 se stabileşte publicarea subiectelor pe internet, iar în 2009, Ecaterina Andronescu aduce actuala formulă de bacalaureat, cu trei probe de competenţe şi trei scrise. În 2011, odată cu introducerea camerelor de luat vederi, se aruncă o undă de lumină peste dezastrul din învăţământ: mai bine de jumătate dintre absolvenţii de liceu nu reuşesc să obţină medii de trecere.
Pentru această problemă, profesorii găsesc că de vină este sistemul de admitere la liceu, prea permisiv, elevii ajungâd să fie admişi şi cu medii sub 5,00. Tot profesorii sunt cei care susţin că admiterea la liceu ar trebui să se facă printr-un examen şi nu pe baza mediilor la evaluare naţională şi a mediei din gimnaziu.
Admiterea la liceu, contestată de profesori
Din 1990 până în prezent, generaţii întregi au trecut, pe rând, prin examen de admitere în liceu, examen de capacitate, teste naţionale, teze cu subiect unic şi evaluare naţională. Aceste schimbări de nume au fost completate şi de modalităţile multiple pe care le-a îmbrăcat admiterea la liceu.
De la forma clasică, de examen cu subiect unic, s-a trecut prin 1997-1998, la examen cu subiecte stabilite de fiecare liceu în parte. S-a renunţat la acest sistem imediat în 1999, când Marga scoate pe tavă capacitatea, dar şi admiterea pe baza mediei multianuală din gimnaziu. Primul an în care s-a făcut admitere de dosare a fost un haos infernal, un soi de bursă sinistră, pentru că părinţii erau obligaţi să alerge cu dosarele în braţe de la un liceu la altul, în momentul în care se înscriau elevi cu medii mai mari decât ale copilului lor şi acesta cădea sub linie.
Citeşte şi: Analiză VL/ Învăţământul metalurgic, pe cale de DISPARIŢIE la Galaţi
În 2000-2001, Ecaterina Andronescu a introdus admiterea computerizată, care a rămas nemodificată până în prezent, cu toate că miniştrii şi-au făcut de lucru schimbând numele examenului de final de clasa a VIII-a. Ceea ce s-a modificat totuşi în bine a fost faptul că, anul trecut, ministrul Pricopie a decis să scadă ponderea la admitere a mediei multianuale din gimnaziu de la 50 la sută la 25 la sută.
Au fost, de-a lungul timpului, şi perioade când notele din şcoală reprezentau o treime din media finală de admitere. După ce educaţia a eşuat în stabilirea unui sistem unitar de evaluare la clasă, miniştrii au ajuns la mintea românului cea de pe urmă şi au micşorat ponderea mediilor din generală la admitere. Au fost şi situaţii aberante, când elevi cu medii peste nouă în gimnazii n-au reuşit să ia măcar note de trecere la examenele naţionale.
Reorganizarea învăţământului universitar
În 1990, majoritatea facultăţilor aveau cursuri pe o perioadă de cinci ani. Trei ani făceau doar cei care frecventau colegiile proaspăt înfiinţate. În 2005, prin aderarea României la sistemul de învăţământ Bologna, în mandatul lui Mircea Miclea, cursurile universitare se reorganizează radical. Diploma de licenţă se obţine în termen de trei ani, iar cea de masterat după alţi doi ani.
Cei zece "păstori" ai învăţământului gălăţean
Timp de 25 de ani, pe jilţul din care a fost condus învăţământul gălăţean s-au perindat nu mai puţin de zece inspectori şcolari generali. Dintre aceştia, şase au fost de la CNVA.
Revoluţia din 1989 l-a prins în funcţie pe Emil Dumitrescu, profesor de matematică la CNVA, care a rămas şi în 1990, până în octombrie.
În perioada 1990-1993, i-a urmat Mihai Brăilescu, fost profesor de istorie la CNVA, care a fost şi director al acestei instituţii.
Între 1993 şi 1997, învăţământul gălăţean a fost condus de un profesor de fizică, tot de la CNVA - regretatul Mihai Vasiliu, dascăl cu o inegalabilă dăruire profesională, care inspirat generaţii după generaţii de elevi.
În februarie 1997, Mircea Creţu, profesor de istorie la o şcoală generală, ajunge în funcţia pe care o va părăsi în mai 1998, în mod tragic, când a murit înecat cu mâncare, în timpul unei vizite în Ucraina.
Vasile Ciuchină, profesor de fizică la CNVA, este cel care a ocupat această funcţie de două ori, între 1998 şi 2001 şi între 2008 şi 2009. Acesta este în prezent directorul colegiului.
În 2001, un alt profesor de istorie, tot de la CNVA, Simion Ştefan, este numit la cârma învăţământului, unde va sta până în 2005.
Tania Iuliana Bogdan, profesoară de matematică şi directoare la Colegiul „Al. I. Cuza”, a gestionat şcolile gălăţene din 2005 până în 2008, când a devenit vicepreşedinte al Consiliului Judeţului.
Venit de la Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Alimentelor, Doruleţ Resmeriţă a condus destinele învăţământului din judeţul nostru din 2009 până în 2012.
Apoi a venit rândul Laurei Marin, profesoară de matematică la CNVA, care a părăsit funcţia anul acesta, când a fost aleasă deputat de Galaţi.
Din iunie 2014, a preluat funcţia Mioara Enache, profesoară de drept la Colegiul Economic, care a fost anterior inspector de management.
Educaţia celor 19 miniştri
Nu e de mirare că Educaţia ultimului sfert de veac din România a trecut printr-o perioadă de dramatice transformări, având în vedere cutremurele care au clătinat de 18 ori scaunul de ministru.
Primul ministru postrevoluţionar al Educaţiei a fost Mihai Şora (ianuarie - iunie 1990). Au urmat Gheorghe Ştefan (iunie 1990 - octombrie 1991) şi Mihai Golu (octombrie 1991 - noiembrie 1992).
Între 1992 şi 1996, a fost ministru Liviu Maior, în mandatul căruia s-a introdus Legea 84/1995. Virgil Petrescu a primit ministerul în perioada 1996-1997, după care a urmat perioada lui Andrei Marga, între 1997 şi 2000. El a introdus examenele naţionale, a elaborat noi programe, a înlocuit trimestrele şcolare cu semestre şi a introdus calificativele la clasele primare.
Citeşte şi: ArcelorMittal îşi pregăteşte viitorul: ŞCOALĂ DE UCENICI, pentru tinerii absolvenţi
Între anii 2000 şi 2003, a urmat primul din cele trei mandate ale Ecaterinei Andronescu, cea care a introdus admiterea computerizată şi a înfiinţat şcolile de meserii. Alexandru Athanasiu (2003-2004) a lansat "Bani de liceu" şi "Euro 2000". Hora miniştrilor a continuat cu Mircea Miclea (2004-2005), Mihai Hărdău (2005-2007), Cristian Adomniţei (2007-2008) şi Anton Anton (octombrie-decembrie 2008). În 2008-2009, Ecaterina Andronescu revine la minister, suficient cât să îngroape învăţământul profesional, prin desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii, pe care tot ea le înfiinţase.
Emil Boc ocupă această funcţie timp de două luni, în octombrie-decembrie 2009, după care este numit ministru Daniel Funeriu, între 2009-2012, cel care a introdus camerele de luat vederi la bacalaureat. În mandatul acestuia, guvernul îşi asumă o nouă Lege a Educaţiei.
Anul 2012 va fi unul de maximă instabilitate. S-au perindat la cârma Educaţiei: Cătălin Baba (pentru două luni), Ioan Mang (o săptămână şi două zile), Liviu Pop (o lună şi jumătate) şi, pentru a treia oară, Ecaterina Andronescu (şase luni).
Din decembrie 2012 şi până săptămâna trecută, scaunul a fost ocupat de Remus Pricopie, cel care va rămâne în istoria învăţământului ca ministrul care n-a fost în stare să asigure "Abecedarul" elevilor de clasa I.
Luni, 15 decembrie, funcţia de ministru al Educaţiei a fost preluată de Sorin Câmpeanu, rector al Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor.
Toate guvernele au încălcat legea
În timp ce alte state alocă Educaţiei un procent destul de mare din PIB, suma alocată în România nu a trecut niciodată de 4 la sută. Din 2011, potrivit articolului 8 din Legea Educaţiei, procentul pe care şi l-au asumat guvernanţii este de 6 la sută din PIB. De atunci încoace, toate guvernele au încălcat legea, indiferent de partidul care a fost la putere.
Citeşte şi: SE REVOLUŢIONEAZĂ ŞCOALA: Lecţii fără frontiere la Galaţi
