Îmi închipui că ninge frumos peste mormântul lui Lică, acolo în cimitirul de la Bursucani. Ar fi trebuit să se odihnească sub un jugastru anume, dar şi el, jugastrul din copilărie, a fost secerat de vreme, după ce a trecut vremea sa.
Asta de acum, vremea asta, oricum nu mai e vremea lui Lică Rugină; că e aşa o spune chiar povestea anului care a trecut de la plecarea sa.
Trăim mai rău decât printre străini, aşa că la ce vorbă s-ar mai putea întinde Lică cu vreunul dintre noi, măcinaţi fiind de pietrele grele ale dezamăgirii.
Cum îi zicea şi el oricui îi cerea sfatul, ca unul ce nu chelise „din motive de checheriţă”, cel mai bine e să ai stare, că dacă n-ai „ai stătut” în viaţă ca în moarte: uitat şi neîntrebat, ca fără cruce.
Lică a fost ca... sarea... la vremea lui! Ce searbăd e timpul care-l uită şi prietenii care, nesăraţi, nu mai au vreme şi stare să-l evoce!...
