* Revistă la interval * Iconari şi pictori de biserici * Singurul penitenciar din ţară cu echipă mixtă de teatru * Trăiesc în pavilioane separate, se întâlnesc pe scenă * Comedie scrisă-n închisoare *
Nu ştiam că pasiunea pentru teatru mă va aduce la puşcărie! De fapt, urmărind performanţele unor actori amatori dintre persoanele private de libertate, am intrat cu strângere de inimă, chiar dacă numai pentru un ceas, pe porţile Penitenciarului Galaţi.
Unde aveam însă ocazia să întâlnesc mai multe muze… M-au întâmpinat oameni politicoşi, chiar zâmbitori. Din cât aveam să văd, aici oamenii se respectă… Am trecut printr-un filtru electronic, ca la aeroport sau la Parlament.
Cum toate ţiuiau la mine, a fost nevoie şi de o sumare palpare. Oare ce dracu´ mai aveam în buzunar? Aproape fără să atingă buzunarul, cu degete… de hoţ, poliţistul se lămureşte: era pipa.
A fost singurul moment în care realizezi că intri într-un spaţiu controlat. Înăuntru, pavilioane ca nişte blocuri, câţiva tineri care joacă fotbal într-o curte cu gard de sârmă.
Nimeni nu poartă zeghea care se vede prin filmele vechi. Parcă nişte şcolari au fost opriţi să mai stea după ore pentru că au făcut gălăgie…
Intrăm în club, conduşi de inspectorul Jenie Gianina Crăciun, purtătorul de cuvânt al unităţii, şi a inspectorului principal Penelopa Chicioroagă – şef serviciu educaţie, entuziasmate de partea artistică a muncii lor.
Sfinţi şi foiţe de aur
I-am găsit alături, în atelierul de pictură, pe Ionel Pătraşcu (nume de pictor!) şi Emil Dănuţ Badiu, care joacă şi în piesă. Pot concura pictori cu diplomă, aici au tot timpul să se perfecţioneze.
Doar că au lumină de zi, atât de iubită de pictorii profesionişti, dar măcar se pun bine şi cu Cel de sus, dar şi cu piaţa: pictează icoane frumoase.
Aura sfinţilor pictaţi este din foiţă adevărată de aur. Au trăsături sigure, culoare curată – chiar nu mă aşteptam la aşa ceva! Unii colegi le-au cerut să le picteze şi rudele dragi – alte „icoane”.
„Am avut talentul de mic şi am învăţat cu un maestru de la Brăila, pictor consacrat; eu sunt brăilean. Am făcut ore particulare de pregătire”, ne spune Pătraşcu.
„De copil lucrez icoane. Din clasa a cincea”, mărturiseşte Badiu. Care a făcut şi grafica la volumele de poezie scoase de Valeriu Barbu.
„Până la revoluţie, eu scriam şi lozinci cu trăiască şi înflorească. Era foarte căutată propaganda şi munca era bine plătită. Mai pictam câte-o troiţă, câte ceva pe la biserici…”.
În generală, i-a făcut portretul lui Ceauşescu, dar pentru că nu era… autorizat, învăţătorul l-a plesnit. Cei doi lucrează zilnic cel puţin opt ore.
„Afară nu poţi trăi din asta”, spune Pătraşcu, care a pictat la viaţa lui şi frescă, la o biserică din Braniştea. L-a luat un pictor: maestrul picta, aşa cum se obişnuieşte, feţele şi mâinile sfinţilor, ucenicul, restul.
„Am lucrat la biserici în Republica Moldova, iar în Brăila la câte o restaurare mai mică”, spune şi Badiu.
Susţinut de Viorel Baciu, a trimis caricaturi, pe teme electorale, obţinând anul trecut un premiu la festivalul internaţional „Umor la… Gura Humorului”. Acolo, a expus lângă celebrul Popa Popas şi caricaturişti străini.
Zid dizolvat pe scenă
Apoi m-am întâlnit cu echipa de teatru, prinsă în competiţie cu echipele a 15 penitenciare din ţară. 109 deţinuţi sunt antrenaţi în Festivalul de Teatru „Exit”, organizat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu Asociaţia A.R.T. Fusion, pentru detinuţi-actori.
Finanţat cu ajutorul Comisiei Europene prin Programul „Tineret în Acţiune”. Acum doi ani, Grupul Şcolar de Marină a încheiat un parteneriat cu Penitenciarul.
De şase ani, trupa de elevi a profesorului Gabriel Gherbăluţă, câştigătoare a mai multor trofee în competiţii între trupe de elevi, dădea spectacole, de Crăciun şi 1 martie, la căminele de bătrâni şi Penitenciar: numai comedie. Aceasta a venit după tradiţionale întâlniri ale elevilor de la Marină cu deţinuţii.
„Ne întâlneam cu ˝vieţaşi˝, oameni cu cel puţin 20 de ani de făcut şi mi-a plăcut mult cum au reacţionat deţinuţii: vedeai nişte duri care le dădeau sfaturi copiilor de parc-ar fi fost nişte bunici, şi vorbeau deschis cu ei”, spune regizorul Gherbăluţă.
Parteneriatul este o deschidere a fostului director al Penitenciarului, Didi Miler, frumos continuată de actualul director, judecătorul Neculai Burlibaşa. Astfel a luat fiinţă singura trupă mixtă de teatru din penitenciarele româneşti, trupa „Domino”.
Este mult mai greu cu o echipă mixtă, deoarece bărbaţii au pavilion separat de cel al femeilor. Se repetă separat, ca în cazul unor spectacole bucureştene în turneu, când actori strânşi de la mai multe teatre fac doar o repetiţie sumară împreună.
Şi în cazul nostru, înainte de spectacolul de pe scena Dramaticului, au fost vreo două „şnururi” – repetiţii generale, cap-coadă, cu toţi actorii. Piesa „Hoţul cinstit” s-a jucat pe scena Teatrului Dramatic „Fani Tardini”.
„Cel mai mult ne-au bucurat aplauzele din timpul spectacolului, că la sfârşit oricum se aplaudă”, ne-a mărturisit unul din actori. Piesa a fost scrisă în Penitenciarul de la Iaşi de Valeriu Butulescu, între timp eliberat.
Iată trupa „DOMINO”: Mihaela Daniela Druică, Margareta Bunea, Elena Andreea Enache, Cornelia Zaharia, Adrian Ciupitu, Emil Badiu, Valeriu Barbu, Lucian Drăguş, cu vârste de la 25 la 53 de ani.
N-au jucat înainte, doar sufleorul Cornelia Zaharia a jucat încă de la grădiniţă (Alba ca Zăpada), până în facultate.
„Trăiesc toate rolurile, dar nu mai vreau să fiu sufleor!”. Pentru constituirea trupei, au fost încercaţi mai mulţi voluntari, apoi între cei rămaşi s-au mai schimbat rolurile.
Una dintre problemele „de producţie”: ce se întâmpla dacă unul dintre actorii cu roluri principale era între timp eliberat? Din vechea trupă a Penitenciarului, a rămas doar Mihaela. Repetă toţi rolurile şi în timp ce muncesc la altceva:
„Spunem replicile şi când mergem pe hol”. La Dramatic, au fost gratulaţi de actorii gălăţeni: „Parcă sunteţi chiar de-aici.” N-au avut emoţii: nu vedeau sala, din cauza reflectoarelor.
Au fost aplaudaţi cu toţii. Margareta de pildă, avea doar o replică, dar a atras simpatia publicului.
Trei săptămâni de viaţă ca-n teatru
Aici nu poţi să repeţi când ai chef: după ora 22,00, stingerea. Au repetat de două-trei ori pe zi, cu două săptămâni înainte de premieră.
„Poate vi se pare neverosibil, dar eu n-am citit niciodată piesa cap-coadă, mi-am repetat scenele”, ne spune un actor. După ce-au învăţat replicile şi mişcarea, s-a trecut la „şnur”: jocul întregii piese.
O echipă sudată, pentru o piesă care a fost montată în foarte scurt timp – trei săptămâni! La început, nici nu le-a plăcut textul, acum le place să revadă înregistrarea: piesa cu ei a fost dată la televizor.
Întâmplarea face ca pe scenă, un ziar deschis la întâmplare de unul dintre actori să aibă scris mare, pe pagina întâi: „Poliţist arestat pentru furt”. Viaţa asta este plină de umor involuntar!
