* În Primul Război Mondial, ultima frontieră în calea armatelor inamice * Bombardat, înfometat, suprapopulat, supus ameninţării bolilor, cu sabia lui Damocles a invaziei deasupra capului, cu un front activ pe Siret, oraşul a ţinut piept şi unui corp de elită rus bolşevizat, care intenţiona să-l prade şi să-l devasteze
Probabil că fără Galaţi nici n-ar mai fi existat România ca stat… Numit şi „Stalingradul românilor”, oraşul nostru a suferit cumplit în Primul Război Mondial, fiind ultima frontieră în calea armatelor germane, austro-ungare, turceşti şi bulgăreşti care ocupaseră deja restul ţării şi păreau de neoprit. Bombardat (ziaristul George Munteanu scria despre un ofiţer care declara că aici era mai rău decât pe front, unde exista măcar protecţia tranşeelor!), înfometat, suprapopulat, supus ameninţării bolilor, cu sabia lui Damocles a invaziei deasupra capului, cu un front activ pe Siret, oraşul avea să fie decorat cu înalta distincţie Croix de la Guerre, chiar de şeful Misiunii franceze în România, de generalul Henri Mathias Berthelot (în 1919, actuala stradă Bălcescu devenea strada General Berthelot; anul trecut, în Micro 40 se înfiinţa oarecum Piaţa Berthelot). Doar Iaşiul şi Giurgiul au mai primit medalia supremă! Şi italienii ne-au decorat, după acel război cumplit, cu La Croce di Guerra, oferită de şeful Marelui Stat Major al armatei italiene, generalul Pietro Badoglio.
500 de români versus 12.000 de ruşi
Ei bine, în ianuarie 1918, în Bătălia Galaţilor, timp de trei zile, doar vreo 500 de români slab înarmaţi – marinari, pompieri, poliţişti, militari şi civili, cu câteva tunuri demontate de pe vedete militare, au învins şi dezarmat hoarda bolşevizată a unui corp de elită rus, de 12.000 de militari, care-i învinsese de multe ori, în anii anteriori, pe războinicii japonezi, în Manciuria. Deşi cu peste 70 de tunuri şi înarmaţi până în dinţi, ruşii, care puteau schimba harta Europei, au fost învinşi la Galaţi, unde au fost dezarmaţi după ce s-au predat!
Galaţiul, o potrivită capitală a Principatelor unite în viziunea lui Cuza şi a altor români de seamă la 1859 şi chiar în cea a Imperiului ţarist după Războiul Crimeii, părea, potrivit luptătorului pentru drepturile românilor din Ardeal, ajuns ministru după război, Vasile Goldiş, potrivită capitală a României Mari. Chiar aşa declara el în ziarul excelentului jurnalist şi director de ziar gălăţean Ion Burbea, în „Galaţii Noi”, în 1919!
Chiar autorul unei istorii a războiului care primea premiul Academiei, istoricul Constantin Kiriţescu, consemna faptul că lupta de la Galaţi a fost „una dintre cele mai spectaculoase lupte desfăşurate pe teritoriul României”!
Soarta unui monument încă aşteptat
Recunoscători eroilor din 1918, gălăţenii au ridicat un monument în zona Stirex de azi, din păcate demolat în primii ani ai comunismului, monument refăcut acum pe cheltuiala Consiliului Judeţului, care aşteaptă montarea lui.
Un alt monument ridicat după „Marele război”, după cum îl numeau oamenii atunci, crezând că va fi şi ultimul, este cel al României Mari, din Piaţa Ion Heliade Rădulescu, marele paşoptist şi primul preşedinte al Academiei - chiar în faţa Gării CFR. Din păcate, minat de ororile războiului, artistul de front Dimitrie Măţăuanu, sculptorul autor al monumentului, îşi lua zilele de Bucureşti înainte ca monumentul să fie turnat în întregime din bronz. Nicola Mantu, inimosul gălăţean vicepreşedinte al Comisiei de înfrumuseţare, a încercat în zadar să recupereze vulturul, simbol al victoriei, şi plăcile cu basorieliefuri de pe laturile monumentului, acestea fiind încă neturnate în bronz la moartea artistului, ci în fază de modelaj din lut. Din păcate, ca şi în vremurile noastre, n-a existat voinţă politică, cum s-ar spune… La Galaţi s-au perindat cinci primari (mandatele erau pe atunci de câteva luni, datorită deselor schimbări de guvern) şi proiectul s-a risipit. Nici până astăzi monumentul nu a fost terminat, iar gălăţenii se mulţumesc cu un frumos străjer din bonz care păzeşte nimicul de pe piedestalul pe care creşte iarba, într-o zonă iubită de câinii comunitari…
Obuze şi afeturi de tun la Şantierul Naval
Dar Galaţiul de atunci a însemnat şi industria de război a Moldovei, singurul bastion românesc neinvadat încă de nemţi. Aici, în 1916, Gheorghe Fernic, patronul şi inventatorul Şantierului Naval, cel care reuşise anterior să-l convingă pe industriaşul german Krupp să vândă oţel şi cămăşi de cartuşe românilor, toarnă obuze din fontă şi fabrică afeturi de tun pe şantierul său reconvertit parţial! În Galaţiul sfârtecat de obuzele trase de germani şi de turci din Munţii Măcinului (un obuz a căzut, neexplodat, într-un pătuţ de copil!), de bombele aruncate noaptea din zeppelin sau mitraliat de avioanele germane decolate de la Brăila, rămăseseră după război, numai de la aliaţii francezi, 300 de vagoane de muniţie! Stăteam pe un butoi cu pulbere, gata să explodeze la o ţigară aruncată, scria, în 1920, publicaţia gălăţeană „Comerţul liber”!
Galaţiul lui Iosif Ivanovici, copilul de trupă şi apoi şeful Fanfarei Regimentului 11 Siret, a pierdut, numai din acel regiment faimos, mult sânge la Mărăşeşti! Regiment care se acoperise de glorie pe câmpul de luptă şi în campanii în 1877, în Războiul Balcanic la 1913, în Primul Război Mondial şi, mai târziu, în al Doilea Război Mondial, fiind şi el decimat în masacrul de la Oarba de Mureş. Vulturul de lângă locul fostei cazarme de lângă sediul ITM are de prea mulţi ani ciocul sfărâmat, iar gălăţenii ştiu puţine despre rostul numelui dat unei străzi lungi, cotite…
Cât despre ziua de 1 Decembrie, poate ar trebui să reflectăm şi la faptul că era stabilită după calendarul european central, la care România a trecut abia după Primul Război Mondial, Transilvania fiind până atunci, ca înglobată în Imperiul Austro-Ungar, „branşată” şi la calendarul central european la care suntem şi astăzi branşaţi…
