Nu înţeleg ce are toată lumea cu Mircea Badea. Cum deschide gura, sar hoardele Internetului pe el, babele păzitoare ale moralei îşi scuipă în sân, izvoarele corectitudinii politice se tulbură, iar zeii deontologiei se agită în cerurile lor înalte. Indiferent ce ar zice vestitul guru al micului ecran.
Cu statura lui colosală în mass-media, Mircea Badea a rupt auditoriul în două ca o nicovală aşezată pe o savarină: de o parte e crema (elita, la nivel simbolic), întotdeauna împotriva lui; dincolo, întotdeauna de partea lui, e blatul ‒ fără rang simbolic: blat pur şi simplu. Iar sub nicovală, terciuiţi, zac realizatorii TV incapabili să adune spectatori şi să genereze reacţii ample, alături de nenumăraţi alţi izvorâtori de opinie, mici şi invidioşi, care şi-ar dori şi ei să crape Internetul când emit o vorbuliţă, când fac un gest. Ne place sau nu, acesta e adevărul: Băsescu, CTP, Pleşu, Badea (şi încă vreo doi mai mititei) sunt farurile în a căror lumină tare se coace societatea noastră de seră. Fiecăruia îi filează o lampă, ceea ce nu e neapărat rău ‒ ba chiar aş zice că dimpotrivă: cum naiba să fii normal într-o lume sucită, dacă nu-ţi lipseşte o doagă? Textele lor sunt disecate public, analizate până la morfem, răspândite cu viteză ameţitoare în lumea virtuală. În jurul acestor producţii se constituie tabere, se pornesc bătălii de tip medieval-postmodern, adică încep cu insulte reciproce şi se termină în coadă de peşte.
Deschizând într-o zi calculatorul, mai să se reverse fizic pe birou, ca la o hernie a ecranului, torentul de înjurături la adresa lui Mircea Badea. Că de ce şi-a dat el cu părerea despre rochia doamnei Iohannis? (El se întrebase dacă aşa se vine la o înaltă ceremonie, precum preluarea preşedinţiei: cu genunchii dezgoliţi. Ca să nu mai zicem de modelul cu flori, gen draperie, sau de poşeta cu lanţ). Omul doar a întrebat, n-a dat cu parul, şi a fost suficient ca România virtuală să-i sară în cap la modul cel mai concret. N-ar fi de mirare ca după acest episod să avem parte iarăşi de un meci de arte marţiale, aşa cum am văzut că îşi tranşează Badea polemicile, bărbăteşte. Nu poţi să nu-l admiri pentru asta. Măcar crede în ce spune, nu ca alţii. În definitiv, un om crede în ideile lui exact atât câţi pumni e dispus să ia în gură pentru ele. Câţi dintre noi şi-ar pune dinţii la bătaie pentru o părere? (Dar câţi dintre noi mai au dinţi? Că de păreri nu ducem lipsă.)
Cititorii rafinaţi ai lui Pleşu nu ezită să lase deoparte o tabletă genială de-a lui, care înfierbântă şi monitorul la simpla afişare, doar ca să-i tragă o scatoalcă lui Mircea Badea. Cititorii pasionali ai lui Cristian Tudor Popescu, şi ei căliţi la focul unor texte excepţionale, nu ezită să lase jos creionul, cu care iau notiţe din zisele maestrului, ca să dea cu pietre în omul Antenei 3. Adulatorii lui Băsescu zvârl cu pungi cu rahat, iar detractorii lui le adună şi le umplu cu tămâie. Puţini sunt cei care rămân indiferenţi. Nici măcar Pleşu sau CTP: din când în când, ei înşişi aruncă spre Badea câte o minunăţie de pamflet, pocnitori învelite în mătase.
Revin şi mă întreb: ce are toată lumea cu Mircea Badea?
Realizatorul TV şi-a construit o faimă uriaşă, s-a ridicat la un nivel de popularitate unde nu mai poate fi ignorat. Singur face audienţă, de la măsuţa lui, cât o televiziune întreagă. Singur adună oameni la o manifestaţie cât un partid politic; la o alergare prin parc îl urmează cartiere întregi. Două rânduri scrise de el din fugă, la telefonul mobil, adună pe blog mai mulţi cititori decât ai celor mai bine vândute cărţi din România. Bietul Lucian Boia, cu a sa „De ce este România altfel?“, vândută în 25.000 de exemplare, nici nu se vede din mormanul celor o sută de mii de cititori ai unei banale postări de-a lui Badea. Cărtărescu e mic copil. Dan Lungu, cu toate ediţiile tuturor cărţilor sale, în toate numeroasele limbi în care au fost traduse, este un biet plutonier de companie pe lângă mareşalul musculos care mobilizează pocnind din degete armate de cititori-alergători. Dar cei mai de succes scriitori nu se compară nu cu Mircea Badea, însă nici măcar cu Carmen Brumă, nevastă-sa. Succesul cărţilor ei despre cum să arăţi bine va face din Mihaela Rădulescu o autoare neînsemnată. Iar dacă însuşi Mircea Badea ar scoate o carte, România pădurilor nesfârşite ar trebui să importe hârtie.
Meritele lui, cele care l-au propulsat până în cer, de unde poate schimba atmosfera în jos doar cu o grimasă ori cu un şpagat, sunt incontestabile.
Şpagatul, pentru că tot am pomenit de el, e unul dintre aceste merite. Tu poţi, cititorule, să deschizi compasul picioarelor în acest unghi imposibil? Câţi pot? A fost primul pas ‒ şi ce pas! ‒ spre celebritate. Modelul era actorul de şpagate şi bubuieli Jean-Claude Van Damme, care a reuşit chiar mai mult decât atât, o celebritate mondială. Şi Badea a jucat mai târziu într-un film, dar fără prea mare succes. Oferindu-i-se rolul unui invalid de război cu picioarele amputate, i s-au anulat din capul locului cele mai puternice instrumente artistice. Performanţele gimnastice ale tânărului prezentator care se răşchira pe două scaune fără să se rupă în două au impresionat multă lume. Românii dornici să se remarce, dar lipsiţi de alte talente, l-au imitat ş i-au devenit fani. O mai avea alături şi pe Teo Trandafir, care-l lua cu ea în caleaşca aurită a celebrităţii.
Mircea Badea a reuşit să fixeze în minţile spectatorilor lui, prin repetiţie, câteva învăţături esenţiale.
De exemplu, niciodată, dar niciodată, asta însemnând niciodată, să nu cobori geamul maşinii, la intersecţie, când cineva îţi face semne. Să nu-ţi laşi bagajele în maşină, la vedere. Să nu ripostezi niciodată când eşti agresat în trafic. Să nu intervii niciodată când vezi că unii se bat, căci ţi-o vei lua, frate! Mai bine stai în maşină şi suni la 112. Sau când vezi că un şuţ buzunăreşte pe cineva: numai dacă te simţi smardoi şi ai sânge în instalaţie, numai atunci să răspunzi la provocări. Şi când dai, să dai până agresorul nu se mai ridică. Doar aşa te asiguri că nu te va lovi mişeleşte, pe la spate.
Fără îndoială că lupilor tineri din jungla urbană le-au fost de folos asemenea sfaturi înţelepte. Şi ei i-au devenit fani. Pleşu ce înţelepciune practică le-a transmis prin articolele lui uneori arogante prin livresc şi măiestrie? Cum să se ferească de cărţile care s-ar putea prăbuşi peste ei în jungla bibliotecii? Sau care e diferenţa dintre Fiinţă şi Nefiinţă la Heidegger? Haio, mă laşi? Mircea Badea transmite, prin lucurile simple pe care le tot repetă, o adevărată filozofie de viaţă.
Mircea Badea are meritul incontestabil de a fi îmbogăţit vocabularul de masă cu câteva cuvinte: ciumpalac, meltean, crucioacă, macac. Nu le-a inventat el, ci le-a impus prin repetiţie, le-a scos în faţă. Şi ceilalţi corifei au impus cuvinte sau expresii, porecle memorabile, gen „şobolanul rozaliu“, dar nu prin repetiţie, ci prin forţa de expresie.
Mircea Badea ne-a arătat că nu e chiar aşa de rău, cum se spune, să bei Coca-Cola. El bea doi litri pe zi şi uite-l cum arată. A avut curajul să înfrunte curentul ecologist. Economia ţării îi datorează ceva. Şi pentru Coca-Cola şi pentru spiritul capitalist: de zece ani, de la măsuţa lui din studio, el produce bani, aduce venituri televiziunii, plăteşte impozite.
Să nu fim ipocriţi! Mircea Badea e inteligent, are umor, are nenumărate talente. Unii pot să nu râdă la umorul lui, dar nici la glumele vreunui mare comic nu râde toată lumea. Mircea Badea e spontan, ludic, curajos, loial, are spirit critic. Şi fizic plăcut! Într-o seară s-a dezbrăcat şi şi-a făcut muşchii abdominali să danseze! Cu siguranţă Pleşu n-ar putea face aşa ceva!
Meritele lui sunt multe şi incontestabile. Prin ele s-a ridicat. Poate în altă ţară sau în altă epocă n-ar fi avut atâta succes, poate ar fi fost doar un bătăuş inteligent sau un saltimbanc, un furtun de flegme împrăştiate peste tot sau un soldat bun, cu simţul loialităţii şi al onoarei. Dar în niciun caz cu atâta celebritate. Şi poate urca şi mai mult, pentru că încă nu şi-a arătat fesierii! O vedetă a putut ajunge doar în ţara noastră şi în vremurile noastre. Este emanaţia noastră. Noi suntem, în această secvenţă de timp şi de moravuri, Mircea Badea. Şi atunci, ce avem toţi cu el?
Citeşte şi: Vedenia (Crăciun cu Marius Tucă)
