Despre Alexandru Mocanu am scris prima oară în 2006, pe când avea patru ani şi era cel mai tânăr cititor al „Vieţii libere”. Apăruse într-o reclamă la jucăriile Chicco, iar seara îi citea el poveşti mamei sale. Un an mai târziu, învăţase capitalele lumii şi se întrecea cu tatăl său în jocul „de-a capitalele”, în care tatăl spunea o ţară, iar fiul ştia, de fiecare dată, capitala.
Acum Alex are 10 ani şi a intrat cu media 9.77 în clasa a V-a la CNVA, clasă de matematică-informatică. Are un teanc de diplome - am numărat 43, câştigate la tot felul de concursuri, unele judeţene, altele naţionale, în special de matematică. Când îl întreb de diplome, spune că meritul este, deopotrivă, al lui dar şi al bunicii din partea mamei, Georgeta Moşinschi (fostă bibliotecară la Universitate), căreia îi datorează faptul că a învăţat să citească şi să socotească atât de timpuriu. Nu consideră că este mai isteţ decât alţi copii. Spune, realist: „Eu am mai mult curaj să particip la concursuri şi, în plus, am de la cine să învăţ”.
„Nu înţeleg de ce băieţii vor să fie duri”Alex a crescut frumos. Îi place să citească, e fascinat de Jules Verne şi de cărţile ce au ca acţiune rezolvarea de mistere. Înainte să dea un răspuns la o întrebare se gândeşte şi apoi vorbeşte ca un om mare. Când vine vorba despre viitorii lui colegi de la CNVA, Alex spune: „Abia aştept să-mi cunosc colegii şi să văd cum stă treaba pe-acolo”. Recunoaşte că se împacă mai bine cu fetele decât cu băieţii şi că nu înţelege de ce unii dintre aceştia încearcă să fie duri. Sensibilitatea, zâmbetul şi privirea, Alexandru le-a moştenit de la mama lui.
Surioara Irina - sufletul lui
Cea mai mare bucurie a lui este faptul că părinţii i-au ascultat rugămintea şi i-au dăruit o surioară - pe Irina Alexandra, care acum are aproape patru ani. „Ne aflam în concediu, în Germania şi, într-o parcare, când a văzut că din toate maşinile coboară familii cu câte doi copii, Alexandru, care avea pe atunci cinci ani, ne-a întrebat foarte serios de ce el e singur”, povesteşte Nicoleta Mocanu, mama băiatului.
Irina este „jucăria” lui preferată. O iubeşte mai mult decât orice pe lumea asta. Merg împreună la tenis şi la înot, iar băiatul nu se supără când antrenorii o laudă mai mult pe sora lui, spunând că e foarte talentată. Au venit împreună la redacţie, alături de mama lor, iar Irina, din când în când, intervenea în discuţii începând aşa: „Aş vrea să vă povestesc şi eu ceva…”. Şi povestea, cu haz, tot felul de întâmplări autentice.
„Manager ca tata…”
Când avea patru ani şi l-am întrebat ce vrea să devină, Alexandru ne spusese simplu: „Tată”, motivând apoi: „Pentru că tata e bun şi îmi dă laptopul lui”. Acum, la 10 ani, răspunsul la aceeaşi întrebare are legătură tot cu tatăl său: „Aş vrea să devin manager de firmă, ca tata. Îmi doresc să am un hotel într-un oraş important”. Frumos vis pentru vârsta lui.
L-am întrebat pe Alex care este cel mai deştept om pe care îl cunoaşte. „Mătuşa mea, Liliana Brad, sora mamei”, a venit răspunsul, Liliana fiind şi cea care i-a botezat, atât pe Alexandru cât şi pe Irina. Mi-a explicat că admiră la ea fermitatea, consecvenţa şi ambiţia şi că a ales să înveţe matematică - informatică la CNVA la sugestia mătuşii.
Vacanţa ideală - în excursii cu familia
Vacanţa ideală, pentru el, are legătură cu familia: „Cel mai mult mă bucură să merg în excursii cu familia”. Însă nu doar cu părinţii şi surioara, ci şi cu mătuşa, unchiul şi bunicii. Cea mai frumoasă amintire dintr-o astfel de vacanţă este vizita acasă la Moş Crăciun, în Finlanda, în biroul acestuia. Îi place să călătorească, să descopere şi să înveţe cât mai mult.
Emisiunile lui preferate sunt „Te pui cu blondele” şi „Vreau să fiu miliardar”, aşa că dacă într-o zi îl veţi vedea la televizor, să nu vă miraţi. Alexandru plânge rar şi atunci doar de ciudă, când nu-i iese câte ceva.
Ce i-ar spune primarului
Dacă l-ar întâlni pe Marius Stan, primarul Galaţiului, ar avea să-i spună câteva lucruri. „I-aş propune ca liceele care nu au rezultate bune să fie transformate în şcoli generale. Şi l-aş ruga să ne facă la Galaţi un parc de distracţii şi un aquapark, că tot suntem înconjuraţi de ape”.
Şi mi-a mai spus Alexandru ceva ce m-a pus serios pe gânduri: „În ţara noastră, nimeni nu vrea să muncească, să înveţe şi să facă sport. De aceea pleacă toţi cei buni, care vor să facă ceva, iar aici rămân cei ce nu vor să facă nimic”.
Am rămas cu gândul la dialogul cu Alexandru, Irina şi mama lor, la felul cum aceşti copii ştiu să asculte şi să îşi aştepte rândul ca să vorbească. Am înţeles încă o dată ce înseamnă un copil bine crescut, cât de importanţi sunt cei şapte ani de acasă şi cum armonia din familie este cel mai important lucru pe care copiii trebuie să-l vadă acasă.
