Istoria straielor liturgice are rădăcini ce merge până în vremurile Imperiului Bizantin Vestimentaţia slujitorului altarului - fie el diacon, preot de mir, simplu monah sau ierarh al Bisericii Ortodoxe Române - este complexă. Reguli stricte stau la baza modului în care se înveşmântează un preot atunci când slujeşte, dar şi în restul timpului. Evident, în selectarea veşmintelor vorbim despre principii ca decenţa şi sobrietate, dar vestimentaţia bisericească înseamnă mult mai mult de atât şi are o întreagă istorie, cu rădăcinile, de regulă, în vremurile Imperiului Bizantin. Există veşminte pe care doar unii dintre preoţi îşi câştigă dreptul să le poarte şi haine clericale purtate doar în anumite momente ale anului bisericesc. Culorile straielor liturgice au şi ele semnificaţii. Vă spunem astăzi câte ceva despre hainele clericale şi despre semnificaţia lor. Subiectul este mult mai vast.
Cu ce ne ajută pe noi, gălăţenii de rând, să ştim aşa ceva? E important, înainte de toate, să cunoaştem şi să înţelegem tradiţia bisericii noastre ortodoxe. Nu puţini au fost cei care, studiind-o, au descoperit că este bogată, frumoasă şi demnă de preţuire.
Veşmintele neliturgice ale preoţilor
Aceeaşi haină preoţească are, de regulă, mai multe denumiri, în funcţie de zona în care slujeşte preotul care o poartă, dar şi în funcţie de limba din care a fost preluat cuvântul (cel mai adesea din greacă sau rusă).
Haina neagră pe care o poartă preotul poate fi dulamă (cu mâneci simple, strânsă la brâu), numită în limbaj modern şi comun, reverendă. Prin comparaţie, rasa este tot un veşmânt neagru, dar e de regulă mai larg şi neîncins la brâu. Mânecile rasei sunt şi ele foarte largi. Istoria reverendei porneşte din Bizanţ. Prin secolul VII, cam toţi bărbaţii purtau haine similare cu reverenda, doar că le alegeau într-o varietate de culori. Preoţii, încă de la acea vreme, purtau reverende negre, în semn de smerenie, ca şi astăzi. Uneori, preoţii de mir mai renunţă la reverendă în timpul liber şi ies în lume îmbrăcaţi decent, dar fără însemne preoţeşti. Călugării, în schimb, îşi poartă mereu reverenda sau rasa.
Acoperământul pentru cap al preoţilor de mir este numit, în Biserica Ortodoxă Română, şi potcap sau culion. Acesta nu are rol liturgic, dar se poartă în semn de smerenie.
Hainele în care se slujeşte
Portul de toate zilele al preotului este auster. Veşmintele liturgice, însă, sunt bogate în semnificaţii.
Stiharul. Este o tunică, de regulă albă, lungă până la pământ, pe care o îmbracă diaconii şi preoţii şi care aminteşte de Sfânta Taină a Botezului. De regulă, stiharul diaconului este realizat din brocart, iar cel a preotului dintr-un material mai uşor, uneori brodat pe margini. Mânecuţele. Sunt un fel de manşete care se leagă cu şnururi. Scopul practic al acestora este acela de a prinde stiharul astfel încât să nu stânjenească mişcările mâinii preotului în timpul slujbei. De cele mai multe ori, mânecuţele au brodate pe ele cruci. Diaconul poartă mânecuţele pe sub stihar, iar preotul – de la cel de mir până la ierarhi – le poartă peste stihar.
Epitrahilul, brâul şi felonul. Epitrahilul (patrafirul) are aspectul unei eşarfe ale cărei extremităţi atârnă peste pieptul preotului. Este un veşmânt liturgic pe care preoţii îl poartă doar în timpul slujbelor. Brâul confecţionat din pânză este şi el brodat, iar felonul este un veşmânt larg, de formă conică, fără mâneci, purtat peste toate celelalte veşminte. E mai scurt în faţă, pentru a facilita mişcările preotului.
Veşminte specifice monahilor şi ierarhilor
Sacosul şi mantia. Sacosul este un veşmânt mai strâns pe corp decât felon-ul, cu mâneci largi. În vechime, ierarhii purtau tot felon brodat cu polystavrion (mai multe cruci), iar sacosul era un privilegiu acordat de împăratul bizantin anumitor patriarhi. După căderea Constantinopolului din 1453, folosirea sa s-a încetăţenit în rândul episcopilor. Mantia arhierească arată ca o pelerină ce se încheie la gât şi la picioare, iar ierarhul o poartă la intrarea solemnă în biserică, înainte de Sfânta Liturghie.
Epigonatul. Veşmânt arhieresc în formă de romb, care se leagă cu un şnur după gât, atârnând pe genunchiul drept, şi care simbolizează sabia spirituală (cuvântul lui Dumnezeu).
Omoforul. Considerat a fi cel mai important dintre veşmintele episcopale, omoforul este o fâşie largă de ţesătură purtată de episcop în jurul umerilor .
Engolpionul. Este un medalion oval care se poartă pe piept (de unde şi denumirea sa din greacă) şi care are fie o icoană a Maicii Domnului, fie a Mântuitorului, fie a unei mari sărbători. Dacă engolpionul are o icoană a Maicii Domnului, se mai poate numi şi Panaghie. Patriarhii pot purta două engolpioane, ceilalţi ierarhi, însă, doar unul.
Camilafcă (pe care slavii o numesc klobuc) este un văl de pânză ataşat de potcap şi care coboară peste spatele celui care îl poartă. Este purtat de monahi, cel mai adesea în timpul oficierii serviciului religios, dar nu numai.
Mitră. Arată ca o coroană pe care o poartă ierarhii bisericii pe cap în timpul sfintelor slujbe.
Culorile liturgice depind de praznic
Există, evident, biserici în care preotul nu-şi permite prea multe rânduri de veşminte. Acolo unde există resurse suficiente pentru slujitorii altarului, însă, veşmintele sunt alese în funcţie de perioada marcată în anul bisericesc sau de praznicul la care se slujeşte. De exemplu, în Postul de dinaintea Paştilor, slujitorii altarului îmbracă, de regulă, veşminte negre, iar de praznicul Învierii Domnului – cea mai însemnată sărbătoare a creştinătăţii – hainele în care slujesc preoţii sunt albe. Veşmintele de culoare aurie şi galbenă se folosesc, potrivit rânduielilor, la praznicele închinate Mântuitorului, la cele ale Sfinţilor Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi. Auriul sau galbenul se poartă în mod comun şi atunci când nu există nicio altă precizare cu privire la culoarea veşmintelor, în respectiva perioadă. Veşmintele albastre se poartă, adesea, la praznicele închinate Maicii Domnului şi îngerilor sau cele care se ţin pentru Sfintele Fecioare. Albastrul închis, la fel ca negru, este culoarea în care se înveşmântează preoţii în posturi. Există şi straie roşii. Sunt preferate la praznicele Sfintei Cruci. În Joia Mare, chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar e împodobită în alb, preoţii se înveşmântează în roşu. Verdele este preferat de unele biserici pentru praznicul Înălţării Sfintei Cruci, pentru Rusalii şi praznice închinate îngerilor. În sâmbetele şi duminicile Postului Mare, unii dintre slujitorii altarului poartă veşminte vineţii.
CITEŞTE ŞI: Putem mânca fructe de mare în post?
