Sigur, dimineaţa de joi - încercată de ger, zăpadă ba mai statornică, ba mai frăgezită şi un episod de astenie a vremii - nu m-a prevenit sub nicio formă. Pe la opt fără unu-două minute am intrat în grabă, cu mintea îngheţată şi ochii fugind în toate părţile, în curtea din spatele liceului, ca în orice altă dimineaţă de joi. Printre reflexiile zilei cărunte în geamurile holului de sticlă, totuşi, a fost neobişnuit pentru mine să văd chipuri. Şi nu chipurile din fiecare dimineaţă, pe care le observi sau nu în trecere. Erau ochi calzi, primitori, dar entuziaşti şi poate emoţionaţi. A fost prea târziu să îmi premeditez reacţia şi, totuşi, până să intru, am fost capabil să născocesc analogia dintre atmosfera cordială ce domnea în incinta liceului şi amestecul de tristeţe misterioasă a vremii. Am păşit înauntru, mi-a fost oferit un răvaş legat cu o panglică albastră. Pe măsură ce îl deschideam simţeam cum ies din ce în ce mai mult la suprafaţă, pe limanul realităţii, căci, simultan, gândurile începeau să mi se adune şi să înţeleg. Mă adânceam pe holuri, corpul mi se încălzea, privirea mi se desceţoşa şi în final citesc pe bileţel: 15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale. Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889). Şi câteva versuri.
O sută şaizeci şi încă cinci ani, am conştientizat. Pe 15 ianuarie, firea naţională se împreunează ca la o nuntă cosmică şi reuşeşte instinctiv să recreeze prilejul de reflecţie supremă asupra culturii naţionale şi anume naşterea apariţiei sale inexplicabile, a poetului Mihai Eminescu, expresie a frăgezimii lirice. Desigur, monarhul eminescian nu este acum, după 165 de ani, un concept, ci mai degrabă o emoţie. Fie ea intensă, în contactul nostru direct cu vorbele lui, fie sublimată în ambientul cultural care a îmbrăcat Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri” în ziua festivă ce a implicat toţi membrii familiei sale.
Peste 1.500 de astfel de răvaşe, întocmai ca al meu, cu o diversitate de versuri selectate din planetariul operei poetului naţional au fost împărţite, cu zâmbet, elevilor şi cadrelor didactice, dar şi gălăţenilor ce cutreierau, cu sau fără bună ştiinţă în memoria sa, Parcul Eminescu din Centru. Iniţiativa şi gestul pornite de la clasele a IX-a A şi a X-a F au avut succes în menirea în care au fost concepute: de a lumina conturul zilei de 15 ianuarie şi de a atrage sau reatrage atenţia, încă o dată, asupra nevoii fiinţei umane de a fi sensibilizată de poezie.
