Petru Todoran, "Lungul drum al Răbdării spre Înțelepciune sau Cu transhumanța prin veacuri", I-II, Ed. InfoRapArt & Boem@, 2022 și 2023
"Trecutul nu este atât de departe!", scria prozatorul Petru Todoran la sfârșitul unei alte cărți, de istorie contemporană, iar această convingere, puterea de muncă și de documentare, dar și talentul l-au transformat în ultimii ani în cel mai prolific autor de romane sau de literatură beletristică de istorie, cu mult premiata "Coroana de martir", trilogia "Furtună la Dunărea de Jos", încheiată în 2022 cu "Reformatorul Constantin Mavrocordat", "Pazvan Oglu, băiatul cel rău din Balcani" (din 2019), cele mai noi cărți ale domniei sale, la care ne vom referi aici, fiind o serie de antologii, dacă vreți, de miniromane, despre personalități ale istoriei românilor și despre evenimente care au ca izvoare istorice atât izvoarele clasice, cât și legendele și miturile. Se va citi despre "Descălecători", dar și despre "Întemeietori" (interesantă distincția!), în total fiind patru "cărți", prima fiind "Sorocul", "Descălecătorii" fiind și în primul volum, și în cel de-al doilea, ultima carte fiind "Vremea înțelepciunii".
Ca multe alte realizări ale domniei sale, și aici a fost un proiect titanic, în care i se dă și bibliografiei ceea ce este al ei: selectiv, iată câteva lucrări: „Istoria Transilvaniei” (de Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan), „Românii și maghiarii în secolele IX-XIV: Geneza statului medieval în Transilvania” (același președinte al Academiei Române), „Românii și otomanii în secolele XIV-XVI” (T. Gemil), „Mircea cel Bătrân” de P.P. Panaitescu, „Alexandru cel Bun” de C. Cihodaru. Mai adăugăm lucrările Giureștilor (Constantin și Dinu), „Cronica Notarului Anonymus”, „Istorie furată - Întemeierea Țării Românești, Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr” (de Cornel Bârsan, Cristian Moșneanu, Adrian Anghel), nefiind neglijate nici cărți de beletristică, precum „Legenda emirului Nogai” de Elena Netcu sau mult mai celebrul roman „Căderea Constantinopolului” de Vintilă Corbul.
Uneori, precum în „Sorocul” (mai ales, în capitolul final al cărții a patra), parcă basmul este îmbinat cu istoria realitate: există o dragoste aparte acolo a scriitorului pentru locurile natale, etapele de formare ale Făt-Frumosului Mihu parcă sunt desprinse din Harap-Alb: la urma urmelor a fi cioban adevărat nu este de ici, de colo, multe pagini fiind adevărate imnuri de slavă ale unei meserii care a înnobilat întotdeauna omul:
"Pe plaiurile Pietrei Craiului toamna își făcu intrarea maiestuoasă, cu roșul ruginiu și galbenul frunzelor ce stăteau să cadă, pe rând, în drumul lor, de pe ramuri spre pământ. Zilele deveneau mai scurte, de azi pe mâine, iar lumina soarelui semăna cu fruntea încruntată a bătrânilor ce nu mai deslușeau multe lucruri, chiar din cele ce le treceau, lent, prin fața ochilor. Lui Mihu îi părea rău că vara a fost atât de scurtă. Tatăl său îl pusese să facă toate muncile dintr-o stână, începând cu cele de jos, adică pentru care nu-ți trebuia prea multă minte. Bunăoară, când a primit poruncă să rânească în grajd, a crezut că tatăl său îl pune la grea încercare. Că porunca a dat-o în gura mare, dimineața, la împărțitul treburilor. Mihu a văzut că unii ciobani, cei mai tineri, cam mustăceau a râs, dar fiind cneazul de față, nu-și îngăduiau să-l ia în tărbacă pe fiul stăpânului. Mihu a încercat să-și țină firea, dar tot a prins ceva roșeață în obraji. Tatăl său nu trecu prea ușor peste cele ce se întâmplau cu toți cei ce erau de față, cu cei tineri, dar și cu cei bătrâni.
- Nu este muncă mai de mare folos, la stână, decât rânitul grajdului ori a staulului. Cine nu știe a face curățenie acolo unde mas oile, ziua și noaptea, acela nu-i bun de oier. Iar cine știe să rânească și nu o face, ori o face doar de mântuială, acela-i un criminal și trebuie pedepsit cu harapnicul. Cum omului nu-i place să doarmă în scârna lui, tot așa, nici un animal nu se culcă pe bălegar. De la necurățenie apar bolile, tot de la necurățenie se strică laptele. O stână necurată miroase urât, iar mirosul acela intră în hainele oierului, în piele și în păr. Un oier necurat este alungat de lume. Eu îl alung pe acela care nu se ține de curățenie. Îi spun cu frumosul, prima dată. Îl învăț cum să facă treaba bună. Dacă nu se leagă de el, îi dau de ales: ori îi alungat, ori îndură douăzeci de bâte pe spinare."
Automat, ne putem gândi și la grajdurile lui Augias, curățate de Hercule. În alt sens, Petru Todoran a meditat cum să curețe și unele grajduri ale istoriografiei, să ne aducă aminte de Geneza unui popor care face cinste Europei: Menumorut, Gelu sunt reînviați, firul roșu al istoriei este dus până către daci, așa cum se întâmplă și într-una din noile cărți de povești ale lui Vlad Vasiliu, „Corbii de piatră”, Negru Vodă, Bogdan, Dragoș reapar și ei, ca și Basarab I, ajungându-se până la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun… Sunt aventuri ca în romanele lui Alexandre Dumas, sunt descrise lupte (unele celebre, precum cea de la Posada), sunt repovestite legende precum cea care a dat naștere numelui de Moldova (de la expediția de vânătoare a lui Dragoș Vodă, care omoară Bourul magic, cu sacrificiul cățelușei Molda)...
Revenind la firul roșu al istoriei, iată ce spune Sașa, un rus, către un personaj:
„Este ceva ciudat cu poporul vostru. Tu zici că dacii s-au închinat la un singur zeu, Zamolxis, așa cum noi, creștinii, avem un singur Dumnezeu. Nepotul tău, Mihu, ar fi spus că Zamolxis a fost prima întrupare a lui Iisus pe pământ. Înseamnă că voi, dacii, sunteți popor ales? Atunci cum se face că acum nu aveți țară?! Deși sunteți împrăștiați peste multe pământuri, nu găsiți o căpetenie care să vă adune și să vă așeze la rostul vostru, așa cum au făcut-o Burebista, Scorillo, Cotiso, Decebal, Deceneu… preoții spun că necunoscute sunt căile Domnului. Eu, cu mintea mea puțină, cred că Zamolxis v-a lăsat pe pământ ca să fiți neamul care îi va face pe oameni mai buni, ca mierea în lapte sau în orice fiertură de ierburi. Și după ce se vor alege multe popoare bune, atunci va veni rândul vostru. Și eu cred că acest ceas, al vostru, se apropie.” (I, p. 249)
Desigur, nu confundăm naratorul cu scriitorul, dar se întrevede un oarecare optimism, aproape pedagogic, al autorului, în ceea ce privește soarta în istorie a românilor. În pofida aparențelor, adevăratele personaje principale sunt nu „vedetele”, ci niște reprezentanți simbolici ai poporului, viziunea fiind… europocentristă, cu sau fără voie:
„Dan și Ștefan sunt dotați cu dar și har de clarvăzători, sunt urmași ai bătrânului Toader Moș, întemeietorul satului Tilișca din Ținutul Almașului, al ciobanilor călători cu turmele de oi pe plaiurile străvechi ale țărilor române. Ei sunt mesagerii Sfatului Bătrânilor Înțelepți din legendele românilor, cei care îl au în frunte pe Deceneu, Marele Preot al lui Zamolxis, venit din veac să transmită sfat celor aleși să întemeieze și să întărească țările dintre Dunăre și Carpați, spre a fi stavilă, în veac, în calea furtunilor ce gonesc, tăvălug, din străfundurile Răsăritului…”
Să fie un fel de „nemuritori”, niște solomonari în felul lor? Primul capitol al celui de-al doilea volum începe cu următorul motto: „Înțelepții lumii au descoperit că de-a lungul timpului istoria se repetă. Cu unele schimbări, neimportante, de la o epocă la alta.”
Deosebite și subtile comentarii (și) de teorie literară face în prefața la primul volum profesorul Vasile Leonte, de la intertextualitate la „eminescianismul lui P. Todoran”, care ar fi „copleșitor când dezvoltă tema antropomorfismului (manifestare a relației dintre om și natură, entități unite, influențându-se reciproc) și a obiectelor cu funcții apotropaice, înzestrate cu puteri magice ori sacre etc.
Transhumanța, ca manifestare socială și economică, variantă particulară, balcanică, a Odiseei homerice, ascunde, sunt sigur, surprize și emoții inedite, puse deocamdată în surdină, acumulate, îmi place să cred, într-o stare latentă de prolificul prozator. Traseul între Brateșul gălățean, eden al turmelor de oi pe timpul verii (iernii? - n.n.) și ținuturile sibiene, drum presărat de capcane, provocări, experiențe inițiatice, poate sensibiliza, în continuare, condeiul harnic al domnului Petru Todoran.”
Bref, pentru cei care încă nu s-au îndrăgostit de romanele istorice sau au uitat de ele, este momentul să vă reapropiați, împreună cu un maestru al genului: Petru Todoran!
