- Ai copilărit în teatrul gălăţean. Cum priveai această lume fascinantă şi cum ai hotărât să devii actor?
- Teatrul gălăţean a fost, este şi va fi mereu pentru mine a doua casă. Este locul unde copilăria mea călătorea în lumi în care totul era posibil, în care visele deveneau realitate. Actorii nu mi se păreau, ci chiar erau a doua familie - fraţii şi surorile copilăriei mele, fără de care cu siguranţă viaţa mea ar fi fost mult mai săracă.
- Cu timpul ai vrut mai mult şi ai urmat un masterat în regie. Cum te-a ajutat acesta? Când eşti distribuit într-un spectacol, nu te gândeşti cum ai fi regizat tu acel spectacol?
- Masteratul în regie, urmat la clasa profesorului Alexa Visarion, m-a făcut să mă redescopăr într-o postură incitantă. E foarte interesant să poţi - tu, creaţia (actorul) - să ajungi de partea cealaltă şi să faci din când în când minunatul exerciţiu al transformării în creator (regizor). În ceea ce priveşte tentaţia despre care mă întrebai, răspunsul este nu. Când sunt actor, sunt doar atât. Mă gândesc la spectacolul respectiv din perspectiva actorului şi nu din cea a regizorului.
- Acasă, în familie, fiind toţi legaţi de aceeaşi pasiune, se întâmplă să aveţi opinii diferite asupra aceluiaşi spectacol?
- Da, de multe ori. Ăsta nu e un lucru rău. Părerile diferite duc la evoluţie spirituală. Discutăm de multe ori despre roluri, despre spectacole, discuţii constructive, indiferent cu cine le ai, dar mai cu seamă când le ai cu cineva din acelaşi cerc profesional.
- Ai regizat două spectacole la Galaţi, unul la Constanţa, unul la Tulcea şi unul la Viena, în septembrie. Vorbeşte-ne despre ultima experienţă.
- Este vorba de “Sfântul obiect al patimei” (Das Heilige Objekt der Begierde), un spectacol pe un text scris de mine după “O făclie de Paşte”, de I. L. Caragiale, pe care l-am făcut la Teatrul Pygmalion din Viena, lucru care s-a întâmplat datorită directorului acelui teatru, regizorul Ţino Geirun, care a avut încredere să mă lase să mă joc cu nişte jucării pe care doar le speram. A fost o experienţă minunată, datorită actorilor extraordinari cu care am construit spectacolul.
- De câţiva ani, lucrezi şi cu elevi de la licee care, datorită ţie, îndrăgesc actoria. Cât de greu - sau cât de uşor - este să-i modelezi pe tineri?
- Lucrurile frumoase nu sunt grele. Pe tineri nu trebuie să îi modelezi. Trebuie să le deschizi pofta pentru ceea ce vor să facă, în aşa fel încât să se “modeleze” singuri. Încerc să le arăt calea în ceea ce înseamnă această minunată călătorie care ar putea fi teatrul. Păcat că societatea îi îndreaptă spre incultură şi îi face să fie complet debusolaţi, să alerge printr-un labirint din care singura ieşire pe care ei o văd este penibilul abandon - plecarea din ţară. Ei ar trebui să fie acea Românie “altfel”, dar, dacă lucrurile continuă aşa, s-ar putea ca acea Românie să nu ajungă să existe.
- Te-ai gândit vreodată serios să pleci din Galaţi?
- Serios nu. Mi-e milă de el, mai ales că de câţiva ani îl văd cum se dărâmă pur şi simplu, îl văd cum galopează către Evul Mediu, dar nu l-aş părăsi. Nu foarte uşor.
- Au trecut 10 ani de la „Filantropica”. Cum te-au marcat experienţa rolului Robert şi colaborarea cu nume mari ale filmului românesc?
- Este o amintire pe care sufletul meu o va păstra în locul acela ştiut doar de el. Ţi se întâmplă în viaţă lucruri, ţi se întâmplă întâlniri pe care nu ai cum să le uiţi niciodată. "Filantropica" este un superb popas cu oameni luminoşi, la suflet şi la minte, pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să-l locuiesc o perioadă în călătoria vieţii.
- Astăzi, de ziua ta, ce te bucură cel mai mult?
- Să încerc să-i bucur pe alţii…
La mulţi ani, Cristi Gheorghe! Şi cât mai multe bucurii.
