Nici nu-i vezi în spatele scenei pe cei care fac luminile să strălucească şi sunetele să răzbată, pe tehnicieni. La premiera cu megaspectacolul „Aida” de la Sala Sporturilor, performerii din culise au fost şi ei invitaţi pe scenă, de către directorul teatrului. Şi au fost atunci prima dată aplaudaţi şi ei, aşa cum meritau. Lucrează din greu, cu dotările pe care teatrul, subvenţionat de Consiliul Local, şi le-a permis. Dacă instrumentiştii, fără dotare, vin şi cu instrumente de acasă, sunetiştii nu pot aduce… o sală întreagă!
Frumosul care nu… sună bine
Istoria Teatrului Muzical începe pe 15 mai 1956 şi ajunge la dezvoltarea de astăzi a teatrului, care este peste ceea ce mai poate oferi, ca spaţiu, clădirea… „Această sală de spectacol, când a fost concepută, a fost clubul Şantierului Naval. Iniţial a fost o sală de şedinţă”, explică Dănuţ Rozete, sunetist. „Pe atunci, fiecare întreprindere avea şi câte o brigadă artistică, s-au făcut spectacole de revistă. Aşa că acustica la această sală nu este pentru operă şi operetă! Până să intre teatrul în reparaţie capitală, acum vreo 15 ani cred, avea o acustică mai bunicică, zic eu: pereţii erau capitonaţi cu pluş, cum se făcea înainte, nu rudimentar! Deci sunetul cât de cât era absorbit. S-a făcut această variantă, mai modernă, dar probabil n-au consultat specialişti. Specialiştii sunt rari în domeniul ăsta, al foniei. Şi s-a pus pe pereţi acea melamină; domnule, e frumos, e elegant, dar deranjează undele acustice - e exact ca oglinda pentru raza de lumină, o reflectă! Plus că pereţii sunt drepţi, colţurile drepte, iar plafonul e lis.”
Sunetistul compară sala cu cea de la Casa de Cultură a Sindicatelor: „În general, la toate casele de cultură din ţară, pe timpul lui Ceauşescu s-a chemat un specialist din Germania, s-a făcut proiect pentru o sală care are altă acustică. Vedeţi la Casa de Cultură, în tavan sunt acei „ţurţuri”, pereţii sunt altfel capitonaţi, au nişte unghiuri, tocmai pentru a absorbi sunetele. O altă chestie care s-a făcut la noi: s-a mărit fosa [orchestrei]. În mod obişnuit, sonorizare faci la spectacolele de revistă; la teatrul de operă, nu se intervine cu sonorizare, e live, e totul natural. Dar dat fiind deficienţele care sunt la noi, la fiecare spectacol de operă şi operetă trebuie să intervenim cu sonorizare. Exact aceeaşi problemă era la Bucureşti, nu ştiu dacă au remediat-o, la Teatrul de Operetă: soliştii de pe scenă nu au puterea de penetrare a orchestrei, care este în faţa lor - e ca o perdea de sunete! De aceea, noi suntem nevoiţi să-i ajutăm pe solişti cu acele microfoane de fond pe care le punem pe scenă, care nu trebuie însă să deranjeze privirea.”
Microfonul nu-i de ploaie!
"Fosa s-a redimensionat la noi, s-a mărit. O fosă trebuie să fie cât mai adâncă şi intrată sub scenă, am văzut „afară”. S-a făcut foarte bine aici, cu acele trape hidraulice, înainte se lucra la mână!” Era greu, dar erau şi de vreo două ori mai mulţi tehnicieni angajaţi. Dar prezenţa unei pânze de apă freatice spre suprafaţă, "fântână" nedorită, a împiedicat instalarea mecanismelor de ridicare mai în adânc, astfel încât acum şi fosa este construită mai sus! „Dar s-ar putea remedia, cu un specialist. Inclusiv sala, să i se rotunjească colţurile.”
Şi tehnica „tuşeşte”: „sistemul de sunet al sălii are 15 ani, deja este foarte depăşit, şi moral, şi fizic! A fost folosit şi în aer liber, de la plus 40 de grade la minus 15, sau pe umezeală; ori, e sistem de sală, nu de teren! Dar a fost nevoie, la sărbători, de la Ziua Marinei la Cimitir; asta este, trebuie să fii prezent, e pentru oraş… Sperăm însă pe viitor într-un sistem mai performant.”
Sunetistul Danuţ Rozete (stânga), alături de Daniel Mărgian, lumini:
