“Numele meu este Bryan Ruiz”, recentul volum de versuri al lui Ciprian Măceşaru (Next Page, Bucureşti, 2015) este cu siguranţă un volum care merită remarcat, nu doar pentru că este un volum muncit şi aşteptat, ci şi pentru că adună câteva zeci de pagini valoroase şi absolut delectabile. Cum lui C.M. i se pregăteşte în toamna acestui an şi o lansare a volumului la Galaţi, prilejul nu putea fi mai bun.
Poezia lui C.M. izbeşte şi seduce prin felul în care extrage substanţă poetică dintr-un soi de stoarcere atroce a realului, dintr-o abordare, fermă şi exasperată totodată, a tot ceea ce există. Întocmai ca lupul de mare al lui Ungaretti, poetul stă în mijlocul lucrurilor lipsit de iluzii, fără vreo proiecţie spre viitor, pentru că “viitorul e un obicei prost/de care nu putem scăpa/lucrează în noi ca un drog,/se joacă întruna cu minţile noastre”(Prolog). Lipsa de iluzii nu este însă apatie. De fapt, psihicul pe care îl simţim respirând în spatele poemelor lui C.M. este complex într-un mod monstruos, fără a fi prin asta mai puţin credibil. Modelat de experienţe poetice pe care abia le pot ghici (Berrymore? Ginsberg? Plath?), scrisul poetic al lui C.M. nu ne menajează. Aduce mai degrabă cu un ritual laic într-o biserică de carne (burdihanul de crocodil care este viaţa, din care moartea te scoate bucată cu bucată), un ritual purtat în fumul dens al unor mijloace lingvistice şi stilistice tari. Realismul pur este o utopie, realitatea pură şi dură nu este decât un efect de creastă de val, sclipind o secundă, a visului. Există un punct în care momentul real, pe deplin real, trăit lângă Palatul de Justiţie sau Institutul de Fizioterapie, basculează în contrariul său, devine un moment de revelaţie pură, fie şi debusolanta revelaţie că moartea sapă încet în oase. (“A început să plouă mărunt./Pantofii din piele întoarsă se duc dracului./Mă doare genunchiul./ Am 37 de ani/Şi un genunchi şi jumătate.” “Mercedes-Benz şi fizioterapie”)
C.M. locuieşte o lume care are toate datele să fie în regulă şi totuşi nu este. Cel puţin pentru el. A fi poet înseamnă a fi tânărul spartan ros de vulpea ascunsă sub haină. Înseamnă a nu fi egal cu lucrurile, înseamnă ecartul sufletesc care te împiedică să exişti pur şi simplu, să te bucuri de filmul de la televizor, de pacea unui cămin, de berea băută pe canapea. Şi poate că fericirea este greu accesibilă tocmai pentru că, în lume, pe lângă bere şi femei frumoase, există şi poezie. (“Televizorul izbucneşte/de pe măsuţa/sub care zac prăfuite/cataloage din/muzeele lumii./Soţia trece prin încăpere/ecranul îi cuprinde o parte din trup./Mişcările bine/ definite se integrează/în filmul de acţiune…./Desfac/o doză de Skol/şi mă gândesc/că poezia e uneori/un act de demolare/interioară.””Mişcări”). Aşa cum ştie să stea piratereşte cu cuţitul în dinţi, tăind aproape hemoragic felii de realitate, poetul ştie şi să se bucure (deşi în felul contorsionat şi dezabuzat al omului (post)modern). O bucurie care savurează o simplitate pe care a cucerit-o greu: “bem cafea şi vorbim despre politică./Pe fundal orăcăiala broaştelor din balta de lângă casă./ E o dimineaţă superbă. Văd pe fereastră căpiţe şi fâşii/de lumină. Hainele îmi miros a tren./În parcul Izvor/un cerşetor încă doarme ghemuit pe o bancă.” “Hrabal, ciorbică, soacra şi halatul vietnamez”). Şi dacă tot veni vorba de Hrabal, nu ne suprinde în nicun fel invocarea cehului care ne-a facut ca nimeni altul să simţim câtă tristeţe este în lume.
Poezia lui C.M. este în fond despre posibilitatea de a fi fericit, într-o lume pur şi simplu atât de pestriţă şi de hibridă încât să-i cuprindă pe Kenzaburö Ōe, Hrabal, Bercea Mondial şi pe fotbalistul Bryan Ruiz. O lume în care şansele de a fi fericit sunt cam cât şansele Costa Ricăi de a învinge Italia la Campionatul Mondial. O lume a numerolor mici când vine vorba de şanse şi totuşi o lume suficient de frumoasă încât Costa Rica să învingă Italia: “rămâne doar starea noastră de-acum,/împărțim această cameră,/ asta e realitatea noastră, nimic altceva/nu contează,/nimic altceva nu există,/țara cu ceafa rasă e doar o invenție,/ o scamatorie,/prin cameră trece linia porții lui Buffon,/ iar mingea expediată cu capul de costaricanul/ Bryan Ruiz se lovește de tavan și cade în poartă.” „17, Bercea Mondial şi Bryan Ruiz”). Rătăcit într-o criză pe care „ar fi trebuit s-o aibă la 30 de ani”, departe de ambiţia de a fi genial, de poze scriitoriceşti, de rivalităţile literare din tinereţe, poetul îşi contemplă, aproape detaşat identitatea ferfeniţă, pendulând între tentaţia de a se scufunda în paharele de whisky ca într-o pereche de ochi şi aceea de a hăuli precum Ginsberg: „Am văzut prea multe basculante/în capitala asta europeană,/am văzut un/băiat cu un sac de rafie,/mare & alb, greu apăsându-l pe umăr,/am văzut pe trotuar o/bluză albastră,/părea abia smulsă de pe trupul cuiva,/am văzut o femeie drogată, își/dezvelea/sânii ca niște gutui și sexul învinețit, râdea răgușit.” („Ieri”). O lume absurd de reală: „Soarele s-a ridicat/deasupra şcolii,/îl privesc şi lumea dispare/absurd de reală/&fără viitor”( „Nu e nimic de dovedit”). Într-adevăr, nimic de dovedit, doar ceva de arătat: faptul absolut incomprehensibil că existăm şi că, uneori, minunea se îmbracă în tricoul naţionalei Costa Ricăi: „Numele meu este Bryan Ruiz/şi mâine voi pune/ghetele în cui./Buffon e balaurul pe care l-am omorât./Să înţeleagă fiecare ce vrea/sau ce poate, nu-mi pasă” („Nu e nimic de dovedit”).
Să punem aşadar ghetele în cui şi să citim minunatul volum al lui C.M.
