* Emil Balaban - Preludii, Editura Antares, Galaţi, 2014
În anul 1984, deloc orwellian, apărea în Cleveland (S.U.A.) o carte despre care se ştie prea puţin: „Lespedea prăvălită”. Era scrisă de către un spirit despre care eşti tentat, la o primă frunzărire, să zici că este cioranian. Dar i-ar sta bine şi lângă un Solomon Marcus, de pildă! Ca să nu referim şi la Mircea Eliade, dacă ne gândim că teza de doctorat a lui Emil Balaban se numeşte „Mistica Orientului şi problema timpului”...
„Lespedea prăvălită” conţinea 1000 de… microeseuri, unele având consistenţa savuroasă a aforismului. După 30 de ani, gânditorul Emil Balaban, „salvează” din cele 1000 de texte numai 777, probabil gândindu-se la semnificaţia magică a cifrei 7!
De n-ar fi aproape aceeaşi generaţie, mai că ai zice Emil Balaban s-ar trage de sub mantia lui Simon Ajarescu, prin capacitatea de a propune un... „langaj”, nu neapărat numai literar, quasiinedit. De altfel, S.Ajarescu a şi scris un mai mult decât interesant eseu despre scrierile lui Emil Balaban, retipărit ca şi postfaţă (cu titlul „Timpul într-o viziune gălăţeană”) în volumul... „Postludii”, apărut înainte de... „Preludii”, în anul 2013. Simon Ajarescu era mai mult decât entuziast, considerându-l pe Emil Balaban un... Doctor al Timpului, „un vindecător al său, un Soter Temporalis”...
„Preludiile” conţin nouă grupaje: despre Divin, Muzică, Artă, Cuvânt, Număr, Timp, Femeie, Societate şi... „Despre Toate”. Paradoxul şi „răs-părul” sunt „categorii” cu care operează, printre altele, Emil Balaban, cărturar cu o viaţă fascinantă, despre care poate vom afla mai multe dintr-o autobiografie. De pildă, scriind despre... iertare, consideră că „este un non-sens, pentru că nici Dumnezeu nu iartă şi plătim totul foarte greu, dar iertarea a fost inventată de societate pentru a invita la iertabil, la păcat, singurul bici cu care poate fi stăpânit omul”... Sau: „Biblia trebuie privită în oglindă, căci strămoşii lui Adam s-au născut în ziua de apoi, iar Adamul, omul pur, va trebui să vină”...
Eseul 9: „Trebuie să statuăm o dată în Lumea asta că sacră este numai evoluţia şi orice altă dogmă este sau va fi un nucleu de involuţie... ” În „zece” este aproape clar că avem de-a face cu un... „evoluţionist relativist”, ca să spunem aşa: „Există Dumnezeu, fie şi numai pentru faptul că a ascuns atât de bine frumosul, ferindu-l de vulg şi punându-i ca preţ numai efortul căutărilor”...
Dezinvolt, E.Balaban intră în polemici mai mult sau puţin amicale cu cei consacraţi. Precum Giovanni Papini: „Ne trebuie o Biblie şi nu o Enciclopedie, cum a crezut G.Papini şi cum cred şi acum mulţi enciclopedişti... ” El însuşi un enciclopedist, oarecum elitist sau, dacă vreţi, conştient de propria valoare, poate încerca să dea verdicte: „Numai geniile îşi aşteaptă împlinirea destinului, căci numai ele au conştiinţa fiinţei lor,a comparării continue cu contextul social, vital şi posedă totdeauna un mod de exprimare adecvat. Subdestinele nu reuşesc să prindă viaţă pentru că orice idee generată de divina conştiinţă îşi cere hainele exprimării fără de care nu poate exista nici idee şi nici conştiinţă, iar absolutismele prin damnarea la ignoranţă a mulţimilor şterg pagini întregi din cartea destinelor.” (p.11). Oarecum anticalofil metafizic stilistic, poate „discuta” şi cu un Goya, care „a crezut fals că diavolul e urât. Ceea ce ar fi ca şi clopoţeii pisicii. Numai forma frumoasă a fost aliatul dintotdeauna al diavolului.” Şi fiindcă eram tentat să spun că pare a fi influenţat şi de către Nietzsche, că tocmai am dat de un citat referitor la filosoful neamţ! Apropo de gândirea sa asupra raportului dintre apolinic şi dionisiac! Dar lui Emil Balaban nu îi este teamă să-şi asume influenţele, afinităţile sau chiar animozităţile! Simon Ajarescu chiar schiţa „un şir Fibonacci al marilor nume invocate în construirea doctoratului său”!
Desigur, unele afirmaţii sunt discutabile, precum aceasta: „Toate limbile naturale au fost întâi vorbite şi apoi scrise, numai limba engleză face excepţie căci i s-a confecţionat întâi un mulaj orto-epic în care trebuia să încapă orice ortografie de împrumut şi de aici cortegiul imens de meta-epii şi mai de para-epii din engleză” (p.35), dar orice provocare venită de la Emil Balaban este bine-venită, îndeamnă la meditaţie, la dialectică, înfruntând atât banalul, cât şi banalitatea banalului... Rândurile despre... femeie îi pot câştiga fani, dar nu acesta este scopul scrierilor sale, şi din rândurile celui de-al doilea sex (scuzată exprimarea quasi-misogină sau…mai degrabă, androcentristă): „Atâta vreme cât femeie va trebui să navigheze prin bezna ignoranţei între nefireştile Scylle şi Charybde ale rigorilor androcentrismului, fără a putea fi ea însăşi, nu va putea fi judecată pentru incongruenţele sale.”
Încet, încet, cu multă (adevărată) modestie, Emil Balaban şi-a construit, într-adevăr, o „autoritate adevărată, intrinsecă, oricât de mică ar fi ea” (a se citi: oricât de puţin cunoscută ar fi ea!) care nu se prea teme de nicio autoritate „falsă sau extrinsecă.”! La gânditorul nostru, demonstraţia era inversă! Ludicul (cât se poate de serios) care îl animă îl recomandă pentru revoluţii autentice, lente, care ştiu sensul înfrumuseţărilor. Zice eseul 574: „Lumea e aşa de urâtă numai pentru că vrea să pară inteligentă... şi nu ştie cum, rămânând mereu nefirească.”
Între firesc şi nefiresc, Emil Balaban este un lucid: „Deosebirea dintre real şi ideal este că realul rămâne pe pământ, iar idealul îl luăm cu noi în mormânt.”
