Olavo de Carvalho, Alexandr Dughin - "Statele Unite şi Noua Ordine Mondială", Editura Humanitas, Bucureşti, 2016
Când am mai scris despre această carte, am încheiat, referindu-mă (şi) la monştri sacri precum Samuel Huntington ori Francisc Fukuyama, cu expresia, deloc originală, pe care o regăsiţi în titlul articolului de azi.
Ambiţia, mândria, poate chiar anumite forme de nebunie, dorinţa de inovare ori de păstrare a tradiţiei, demoni de tot felul (după cei doi gladitaori-intelectuali care se înfruntă, demonii ar exista, ambii fiind religioşi), toate acestea şi multe altele vor fi „motoraşe” ale istoriei multă vreme de acum încolo, până vom cădea în plasa unei societăţi demne (sic!) de „Matrix”!
Evenimentele de pe mapamond o dovedesc, scriptic, iar ceea ce rezultă în urma confruntării organizate de către Giuliano Morais şi Ricardo Almeida o confirmă! Cei doi au realizat o dezbatere online, în scris, „în care fiecare din partenerii de dialog (Olavo de Carvalho şi Alexandr Dughin) urma să-şi prezinte răspunsul la întrebarea iniţială, apoi o replică, o contrareplică şi o concluzie. Soluţia a fost potrivită, întrucât site-ul care a găzduit dezbaterea a fost accesat de 200.000 de persoane din peste treizeci de ţări.”
Întrebarea moderatorilor a fost: „Care sunt factorii şi actorii istorici, politici, ideologici şi economici care definesc în prezent dinamica şi configuraţia puterii în lume şi care este poziţia Statelor Unite ale Americii în ceea ce se numeşte Noua Ordine Mondială?”
Dacă despre Dughin mai ştia lumea câte ceva („E ideologul lui Vladimir Putin!”, „Un fel de Jirinovski mai cu dichis!” ş.a.m.d.), Olavo de Carvalho a fost o surpriză mai mult decât plăcută! Nu vom insista aici asupra lor, internetul este mai mult decât generos…
Răspunsurile lor au arătat complexitatea şi complicitatea (cu voia d-voastră!) lumii actuale şi, chiar dacă ar fi trebuit să se vorbească mai mult despre rolul SUA în zilele noastre, parcă s-a vorbit mai mult despre rolul Rusiei în viitor, ceea ce dovedeşte că Dughin este un avocat bun al intereselor ruseşti. Chiar dacă între timp s-au mai schimbat destule (dialogul a avut loc în anul 2012), în special în Turcia şi în Siria, dacă nu şi în Iran şi Cuba (raportat la relaţiile acestor state cu polii de putere), cartea este de actualitate şi probabil va fi de referinţă pentru istoria ideilor politice de la începutul secolului al XXI-lea.
Finalul cărţii îi aparţine lui De Carvalho (fie vorba între noi, întreaga carte este a lui de Carvalho, lui Dughin rămânându-i meritul de a fi un bun partener de primit lovituri!): „Dacă misiunea intelectualului în vremuri confuze este să spună lucrurilor pe nume, să exorcizeze cuvintele goale şi să înlocuiască sloganurile stupefiante cu o reprezentare exactă a situaţiei, "eurasiatiştii" eşuează jalnic în îndeplinirea datoriei lor.”
Lăsând gluma la o parte, cât ne mai permitem, „dialogul” este o lecţie despre arta şi ştiinţa politică (cred că este clar că Dughin este „artistul”, în comparaţie cu celălalt!), despre machiavellism, despre individualism şi holism, dar şi despre conştiinţă („Pe Olavo de Carvalho îl caracterizează dezvoltarea unei filosofii a conştiinţei, care confirmă întâietatea conştiinţei individuale în raport cu doctrinele care încearcă să o suprime”, aici mă mir că nu se deschide subiectul Snowden, aha, ca să vedeţi în ce vârtej istoric trăim, asta e o afacere din 2013!, deci nu avea Dughin cum să apeleze la ea!), despre manipulare, şmecherie, despre greşeli inexplicabile pe care le-a făcut guvernele SUA (cum i-au întărit pe sovietici, pe forţele de stânga din America Latină, China actuală ş.a.), despre pericolele oricărei revoluţii, despre suflete închise şi suflete deschise („Suflete deschise sunt Confucius şi Lao Zi, Platon şi Aristotel, Ibn Arabi şi Rumi, Shankara şi Ramana Maharshi, Soloviov şi Berdiaev. Suflete închise sunt Spinoza şi Rousseau, Kant şi Fichte, Marx şi Lenin, Mao şi Pol Pot, pe scurt, toţi revoluţionarii”, p. 183), despre ce este „socialismul” azi („«socialismul» a devenit simpla alianţă dintre guvern şi marele capital, într-un proces de centralizare a puterii economice care îi favorizează pe ambii parteneri şi nu riscă niciodată să sfârşească prin naţionalizarea completă a mijloacelor de producţie.”, p. 100), despre aşa numitul Consorţiu (care „reuneşte câteva sute de familii miliardare pentru îndeplinirea planurilor globale care asigură continuitatea expansiunii puterii lor asupra întregii lumi”, p. 90-91), militariştii ruso-chinezi, oligarhii occidentali, apostolii Califatului Universal, forţe de acţiune pozitivă ( „comunităţile creştine, catolice sau protestante din toată lumea, în special cele din Africa şi Asia, naţiunea iudaică, naţionalismul conservator american”, p. 104, simpatizate de către De Carvalho - ca fapt divers şi oarecum amuzant, în momentul desfăşurării proiectului, De Carvalho era stabilit în SUA şi frecventa o parohie romano-catolică în care preot era un negru din Uganda!).
Sunt „socoteli” mai mult decât cutremurătoare menţionate, din dorinţa de a demonstra „adevăruri”: numărul victimelor adunate din toate acţiunile violente în care guvernul american a fost implicat din 1900 până în 1987 este de 1.634.000 de persoane (două războaie mondiale, inclusiv Hiroshima şi Nagasaki, războiul din Vietnam şi toate celelalte intervenţii militare). URSS, din 1917 până în 1987, a omorât 61.911.000 de oameni, iar China, din 1949 până în 1987, 76.702.000. „În ordinea ameninţărilor mortale care apasă asupra speciei umane, China vine pe primul loc, Rusia pe al doilea, iar SUA vine pe al o sutălea.” (p. 119)
Dar iată un pasaj poate semnificativ şi pentru Dughin, aici poate chiar personaj tarkovskian sau, mai degrabă, ca să fim în ton cu vremurile, nikitamihalkovian: „eu iubesc Orientul ca pe un întreg, inclusiv părţile sale întunecate. Iubirea e un sentiment foarte puternic. Nu poţi să iubeşti doar părţile pure ale fiinţei iubite, iubeşti cu totul. Doar aşa poate fi iubire adevărată. Prof. Carvalho iubeşte Occidentul, dar nu întreg Occidentul, doar o parte. Pe cealaltă o respinge. (…) Eu nu încerc să fiu pe placul nimănui şi nici nu încerc să conving pe cineva. Pe mine mă interesează doar adevărul.” (p. 137) Mai devreme (p. 131) preciza: „Este adevărat că scopul meu este «să recrutez soldaţi pentru lupta împotriva Occidentului şi instaurarea Imperiului Eurasiatic universal»! Numai din sensul pe care îl acordă „universalului” aici ne dăm seama că sărutul rusesc chiar poate fi greu de înţeles, ca să nu spunem de suportat!
Revenind iarăşi la seriozitate, când ajunge la „Concluzii”, Alexandr Dughin se concentrează mai mult, dovedeşte că este vorba doar de comoditate, iar nu de confuzii crase. Da fapt, el nu vrea să distrugă Occidentul, ci doar să-l salveze!
Dar se ştie prea bine ce înseamnă să te salveze cineva cu sila! Dar pentru unii, dacă este votchi, tabacioc, femei şi lăutari, ceva icre negre şi zacuscă, paşol na turbinca!
