CRONICĂ DE CARTE | Zorica Laţcu Teodosia - 100 de ani de la naştere

Scris de  a.g.secară Vineri, 17 Martie 2017 14:00
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Prin strădania unui grup de inimoşi, dintre care trebuie menţionat Părintele Cornel Toma, la Ed. Sophia din Bucureşti a apărut, în anul 2008, „prima ediţie completă a poeziilor maicii Teodosia Laţcu”, scriitoare mai mult decât interesantă, dar prea puţin cunoscută, chiar şi în rândurile literaţilor profesionişti. O scriitoare care trebuie să fie considerată şi a noastră, a gălăţenilor, deoarece viaţa sa a avut multe conexiuni cu aceste meleaguri, în special cu mănăstirea Vladimireşti, unde şi este înmormântată.

„Prima ediţie completă” cuprinde, de fapt (sic!, pp.7-8), doar o selecţie, „deoarece din numărul mare de poezii nu au putut fi publicate decât o parte, deoarece unele poezii erau doar în stadiul de încercări, de schiţe poetice, altele relatau în mod simplist realităţi şi fapte din viaţa monahală şi din viaţa cotidiană, iar o altă parte din poezii nu erau prelucrate din punct de vedere stilistic.”
Eseistic vorbind, cartea este şi un dialog cu sufletul („Tu, suflet al meu, mai ţii tu minte?”), o fenomenologie lirică a iubirii creştineşti, aşa cum o trăiesc creştinii autentici („Iubirea mea, Tu, crinul meu de foc…”), volumul este şi psalmic, mai deloc în viziune arghezian-masculină, cuprinde şi poeme pe care le putem spune pre-creştine (mă refer la volumul de debut, „Insula albă”), dar care propovăduiesc venirea… Oaspetelui din „Un oaspe”, Mântuitorul care ne-a adus Pacea, dar şi dialectica Păcii, după cum ne aducem aminte, gândindu-ne doar la evanghelistul Matei, în capitolul cinci, versetul nouă: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Sau în capitolul 10, 12-13: „Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: «Pace casei acesteia»./ Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi.” Sau în versetul 34, paradoxalul: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.”

În ordinea noastră de idei, „Sabia Cuvântului”! La care apelează poeta, nu numai cu blândeţe, ci şi cu inteligenţă, bunătate şi frumuseţe, creând deseori imagini/ icoane inedite, precum în „Maica” (p.25): „Când El suia cu trudă pe Golgota,/ Tu l-ai urmat, uitată de popor./ Şi nimeni n-a ştiut că două trupuri/ Se frâng, spre mântuirea tuturor;/ Şi nimeni n-a văzut, că patru palme/ Se-ntind pe lemn şi-n cuie că se bat,/ Că două capete se-ncununară/ Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.// Şi mintea nu pricepe cum ostaşul/ Deodată, două trupuri a străpuns,/ Şi două guri uscate se uniră,/ Să soarb-amarul fierei, în ascuns./ Şi nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie/ Minunea mare - a veşnicei iubiri,/ Că iată, pe acelaşi lemn al Crucii,/ Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.”

O astfel de viziune este mai mult decât îndrăzneaţă, într-adevăr, şi, într-un fel, numai pentru acest poem, deja, poeta ar fi trebuit să fie prezentă în orice carte de aur a poeziei religioase, „gen” atât de dificil, care nu presupune doar talent şi muncă, ci şi harul tainic, poate alt nume al Frumuseţii eterne, Frumuseţe care este de găsit într-un poem cu acelaşi titlu: „Şi-mi zise Domnul: Eu sunt Frumuseţe;/ În Mine-i cald sălaş de primăveri;/ La Mine zorile sunt făr’ de seri,/ Şi Duhul înfloreşte-n mii de feţe.// Psaltirea negrăitei învieri/ Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,/ La Mine arde patima-n blândeţe/ Şi cântă desfătarea din dureri.// Am tainice isvoare de culori,/ Am şopot plin de dulce glăsuire./ Şi Eu revărs din veşnice comori,// Peste aleşi puteri de plăsmuire,/ Şi-i fac să-Mi fie asemănători/ În duh, prin arzătoarea lor iubire...” (p.84)

Dialogul aceste dintre poetă şi Divinitate nu este altceva decât „Dragoste”, alt titlu de poem: „Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine/ Am cules argintul nopţilor de mai,/ Am legat în cântec zumzet de albine,/ Glas de alăută, dulce viers de nai./ Am aprins în suflet tinere văpăi,/ Străluciri de aur, flăcări de rubine,/ Am cătat în noapte luminate căi/ Către Tine, Doamne, numai către Tine.” (p.89)

În aproape altă ordine de idei, este interesant să se stabilească mai ales influenţa poeziei Zoricăi Laţcu Teodosia asupra urmaşilor, a scriitorilor în care filonul creştin este marcant, printre care aş aminti pe Ignatie Grecu, Virgil Nistru Ţigănuş, Săndel Stamate, Stan M. Andrei, poeţi ai spaţiului nostru covurluiano-tecucean…

Studiind şi viaţa poetei, practic exilată de către un regim de tristă amintire, care a şi închis-o pentru presupuse crime, făcând paralele cu alţi şi alţi poeţi creştini care au suferit nespus, unii jertfindu-se la propriu, taina Creaţiei în genere, a creaţiei umane în particular, dar şi a Răului şi a manifestărilor acestuia, această taină pare a fi şi mai copleşitoare, dându-se Bucuriei, dar şi Durerilor ceea ce sunt ale lor. „Maica durerilor”, un imn închinat şi iconarilor, este un poem semnificativ (p.79): „E fum de lumânări pe zugrăveală?.../ Un întuneric greu cernit-a zarea,/ Când iconaru-n sfânta lui sfială,/ Temutu-s-a să-ţi vadă-ndurerarea.// La cruce stai. Pe haina cenuşie/ Mâni albe, mult prea albe, se-mpreună./ În tine doar durerea mai e vie,/ Căci lacrimi nu mai ai, să plângi, Prea-Bună./ În bezna mută fața ta-i lumină;/ Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume;/ E toată răstignirea Lui deplină./ E toată suferința fără nume.// Că le-ai purtat în Fiul tău pe toate/ Și-i Crucea Lui în ochii tăi răsfrântă./ Așa a vrut să zugrăvească, poate,/ Un iconar, făptura ta preasfântă.// Și ca să bei şi tu întreg paharul,/ Pe frunte, peste lunga ta maramă,/ În loc de spini, cu raze iconarul/ A scris în răni durerea ta de mamă.”

Atemporală, magnifică, serafică, Zorica Laţcu Teodosia se arată deasupra tărâmului literelor din Grădina Maicii Domnului, precum Fecioara Maria s-arătat viitoarei Maici Veronica pe câmpurile Vladimireştilor… Cine are ochi ai cuvintelor sfinte, o poate vedea, Om al Omului, având viziunea teribilă din „Crucile” (iarăşi un poem antologic!, p. 101): „Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea.// - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...”

O putem „vedea”, „auzi”, Om-Cântec, care ar îndemna precum altădată Sfântul Augustin: „Cântă și mergi; Dumnezeu e la capătul drumului!”.

Citit 356 ori Ultima modificare Marți, 14 Martie 2017 15:29

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.
ATENTIE: Comentariile nu se mai publica automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.