* Meşteşug tradiţional şi poveşti pitoreşti de viaţă ale gălăţenilor care ştiu ce-i aceea muncă şi cât valorează ea la casa gospodarului
Chiar dacă dogăria nu-i meserie de copil, bărbaţii din familia Căptar s-au apucat de ea de foarte, foarte tineri! Tatăl, nea Tache Căptar - septuagenar acum - avea doar 12 ani când a făurit, cu mâinile lui, primul butoi adevărat, iar munca asta grea nu l-a făcut sclavul lemnului sau al fierului, ci l-a ajutat să ajungă şi să rămână om până în ziua de astăzi. Pentru că a avut de la cine învăţa meserie şi pentru că a înţeles devreme că munca i-a dat rost în viaţă tatălui său, fiul, Marcel Căptar, a început să lucreze şi mai devreme, adică la doar opt ani şi nu împins de lipsuri, ci înfierbântat ambiţia de-a arăta că şi el e bărbat şi, deci, dogar. Tată şi fiu, sunt acum amândoi păstrătorii unui meşteşug secular. Pe uşa atelierului din satul Şiviţa, comuna Tuluceşti, mai ies încă butoaie lucrate trainic, după aceeaşi tehnică pe care o foloseau generaţiile trecute de meseriaşi. Să dai drumul butoiului de pe casă şi să te uiţi la el cum se rostogoleşte, fără să se spargă, nu-i de ici de colo! Nu s-a ajuns aici cu una, cu două. Felul în care nea Tache a adus meseria în familia sa e de poveste!
„Vinul să stea în stejar vechi, iar ţuica în dud!”
Un butoi se poate face şi din lemnul adus de client la atelier, dar cel mai bine ar fi ca dogarul să-şi poată alege singur esenţele de lemn şi buştenii din care să-şi despice doage. „Am făcut, spre exemplu, butoi din salcâm şi parcă amărăşte ţuica. Nici nu vă gândiţi la butoiul din fibră de sticlă, că strică vinul! Pentru ţuică, butoiul se face din lemn de dud. Pentru vin, se face din lemn de stejar, bine uscat şi cu măcar trei ani vechime, de la tăiere. Merge şi cu lemn verde, dacă e pe aşa, dar cum am făcut butoiul făcut şi ţi l-am dat, cum îl umpli până în vrană, că altfel se strânge doaga, când se usucă. Aşa cum este el adus aici, lemnul (grindă sau buştean – n.r.) poate fi băgat şi direct la circular, după metoda modernă. Dacă foloseşti scule din astea, faci patru sau cinci butoaie cât ai lucra la unul. Dar nu iese la fel de bine, vă spun. Tot cu barda trebuie crăpat lemnul”, ne spune dogarul Marcel Căptar, în vârstă de 43 de ani, fiul lui nea Tache.
Uneltele străvechi
Lemnul tare şi uscat nu poate fi transformat direct în doage. Trebuie încălzit bine, până când meşterul abia dacă-l mai poate atinge cu palma, de fierbinte ce e. Netezimea doagei se dă adesea pe masa de tras, aşa cum se numeşte rindeaua mare şi lungă de vrea doi metri, care se montează pe picioare din lemn ca să poată fi folosită. Atâta-i de mare, că trebuie să dai cu lemnul pe rindea şi nu invers. Merge şi cu o rindea robanc, căreia moldovenii îi mai spun şi gealău. Curbarea doagelor se face cu şurubul de strâns, vechi de vreo sută de ani. Şanţul care se dă în pereţii butoiului făcuţi din doage - pentru fixarea fundului - se numeşte gardină şi se trage cu un instrument numit, evident, gardinar. E o unealtă de la care novicii fac bătături cât prunele între degetul mare şi arătător. Circumferinţa fundului butoiului se trasează cu un compas din fier şi e neapărată nevoie de un şablon pentru fiecare dimensiune de butoi. Ca să prindă doagele, se folosesc cercuri de fier făcute ca-n fierărie. „Dacă iei butoi de la mine, poţi să-i dai drumul şi de pe casă că n-are nimic”, spune Marcel Căptar.
Cum se fură meseria
„Sunt din comuna Bogdăneşti, Vaslui. Vizavi de casa mea locuia un moş dogar. Nu voia să-mi arate nimic. Ziceam că vreau să mă joc cu feciorul lui, dar eu voiam, de fapt, să fur meserie. Mă mai chema să ţin de butoi, când era singur. Voiam să lucrez şi eu butoaie, dar nu ştiam cum. Mă suiam pe gardul moşului şi mă uitam cum face. Mi-a plăcut cum se auzea bocănitul la cercurile de fier, care ţin doagele. Auzeam de la mine din curte. Am stat, am aşteptat. L-am prins o dată pe moş nici beat de tot, dar nici treaz, şi mi-a spus cum să fac un butoi dintr-un număr fix de doage. Mi-a arătat cu compasul şi cum să fac şablonul. Am venit acasă şi cu ce am găsit, am lucrat. Nu mi-a ieşit mie din prima, nici din a doua, dar al treilea butoi l-am făcut bine”, ne-a spus Tache Căptar.
Îşi aminteşte că, în primele luni de muncă, lua pe butoi bani puţini. „Cât zici mata că face” era preţul zilei. I-a luat din clientelă moşului dogar pe care trebuise să-l ducă, strengăreşte, de nas, ca să poată învăţa meserie. Cum furase Prometeu focul de la zei, tot aşa, cu vicleşug, a aflat Nea Tache meşteşugul dogăriei de la moş. Tinereţea dogarului, acum bătrân, pare desprinsă dintr-un text de-al lui Creangă. Venit la Tuluceşti, a lucrat vreme de peste 20 de ani tot ca dogar, la Vinalcool, unde a făcut nu doar butoaie mici şi buţi, ci până şi budane care să ţină două mii sau chiar trei mii de litri de vin.
„Meseria e bănoasă, dar tinerii o ocolesc!”
Odiseea fiului de dogar a început şi mai devreme. „Prima dată am făcut o putină de borş pentru o vecină. A avut-o până a murit. Aveam opt ani, voiam să fac. Merită să faci meseria asta, e bănoasă. La mine, un butoi de trei litri pentru ţuică – cele mai greu de făcut – e 300 de lei. Preţul scade la butoaiele mai mari, ca-s mai uşor de făcut” spune Marcel Căptar. În afară de fiul care a trăit cu pilda dogăriei în casă, tineri care să pună mâna pe compas şi pe grădinar nu prea mai sunt. Atelierul dogarilor din Şiviţa se aglomerează prin iulie, când curtea li se umple cu butoaie de reparat sau noi, iar până la sfârşitul lui septembrie meseriaşii abia dacă mai au vreme să-şi tragă sufletul.
