De-o viaţă stau singur şi sufăr
şi-aştept să-mi prezinţi o dovadă
că ai zăhărel pentru mine,
că eşti dulcineea mea toată!
Şi-aştept... şi mă râde poporul
că-s prost şi îndur umilinţe...
să nu mă ia benga de foame,
mănânc borş, bostan şi seminţe!
Şi plâng la pisici şi la şoareci
că-s tare sensibil şi-mi pasă
când văd că nu ai argumente
să-mi (s)pui adevărul pe masă!
Şi-aştept... şi mă bate damblaua...
pe tine te doare la bască...
din fundul himerei s-aude:
prea multă poftire-i prostească!
Nu pot nici să dorm de atâta
efort sufletesc şi-ncordare
mintală, îmi umblă prin devlă
ideea de spânzurătoare!
Dar cum să-mi pun laţul, dulceaţo
de nuci, de cireşe amare...
când sunt deja mort după tine?
când nici o nădejde nu moare?
când circulă zvonuri şi bârfe
pe drum, prin văzduh, prin ziare,
c-o mie şi una de zile
şi nopţi doar mai am de-aşteptare?
Sunt falnic într-astă privinţă...
şi-s jalnic în alte privinţe:
te-aştept (pur şi simplu) la poartă,
cu borş, cu bostan şi seminţe!
