Plânge femeia de scris. Lacrimile-i şiroiesc peste "Dincolo de ape", dar nu pot şterge cuvintele. Dimpotrivă, le botează. Le sanctifică. Le purifică. Le toarnă eternitate peste silabe. Le bate-n cuie pe crucea Iubirii. Le scoate-n ochii Deşertăciunii din totdeauna. Le aduce-n ochii celor care ştiu şi cred că nimic nu se poate fără Ană. Nu-mi spune să le citesc, dar nu pot înfrunta, nu pot respinge dorinţa de a-(i) citi, reciti cest poem pe faţă, de la gât în jos. Cuvintele s-au aşternut ca nişte valuri. Sunt aşezate ca nişte sinusuri de şerpi îmblânziţi pe relieful supra/feţei de scris. Şi cât de mult curat rostogoleşte plânsu-i până la "dincolo de ape", şi peste "dincolo de ape", şi dincolo de "dincolo de ape"! Oare trebuie să-i mai scriu? Văd că nu-mi mai zice nimic. Doar plânge. Şi umple fântânile. Toate fântânile mele din scris. Toate fântânile mele din vis. Toate fântânile mele cu gura în sus. Şi pe cele cu gura în jos. Toate fântânile săpate/călătorite dinspre fecunditate spre sete şi spre însetare. Setea şi însetarea fără de sfârşit. Nu?
Sigur că da! Dacă fântână nu e, nimic nu e! Da? Sigur că da! Fântânile-s peste tot! Numai că trebuie dat la o parte din fântână, de lângă fântână şi din jurul fântânii tot ceea ce nu înseamnă sete şi răcorire, tot ceea ce nu miroase a cuib şi a cântec de pasăre, a piatră şi a susur de ape, tot ceea ce nu miroase şi nu tace ca o salcie plângătoare! Da?... Sigur că da!
Printre lacrimi, femeia de scris nu mă roagă să continui pe faţă, însă pot pricepe că vrea. Şi încep să continui. Continui aşa, fără să se mai aşeze, fără să nu-mi aduc aminte că aşa lutuiau şi văruiau şi mângâiau sfintele mâini ale tatei şi sfintele mâini ale mamei casa naşterii şi copilăriei mele. Scriau pereţii cu atâta râvnă şi atâta iscusinţă şi atâta dragoste încât s-au înălţat la ceruri deodată cu ei. Continui şi tac. Tace în lacrimi şi ascultă cuvintele următoare: "Erau femei din ce în ce mai rare/ şi toate încăpeau într-un cuvânt.../ poeţii sărutau statui de sare/ şi Universul coborâse pe Pământ!// Încet, abia se contura în zare/ un strop de cer, un strop de orizont.../ poeţii sărutau statui de sare/ şi le luau în raniţe, pe front!// Când, mai târziu, s-a scufundat în mare/ prima femeie-peşte fără gene/ poeţii sărutau statui de sare,/ trăgeau cu versuri oarbe în sirene!// Acum sunt multe Ane, Mone, Lise,/ poeţii sunt din ce în ce mai rari.../ Femeile sărută manuscrise/ şi nasc Homeri cu ochi şi ochelari!"//... Ridic privirea spre ochii ei. Începe să-mi citească sub irisuri poemul pe care l-am fixat sub Calea Lactee a femeii de scris!... (Stai să mai vezi!)
