Sunt la uşa cabinetului medical. Stau şi aştept de vreo câteva zeci de minute. Nu mai multe. Doar câteva. Aştept să fiu invitat pentru consult şi tratament. E bine la uşa asta. Că mă umplu cu speranţe. Parcă niciodată nu am fost aşa de mult şi de plăcut cotrobăit de nădejde. Nu sunt mulţi bolnavi care mai aşteaptă şi speră. Sunt câteva zeci. Doar câteva zeci. Şi toţi, absolut toţi, huruie de şanse. Chiar li se poate citi în ochi, în culori, în gesturi, în cuvinte, în tăceri. Clipele se scurg în paşi de elefant. Minutele se scurg mai greu. Orele – nu mai zic. Trec vro câteva ore. Nu multe. Doar vro câteva. Asistentele se mişcă elegant, persuasiv, încolo şi încoace, fără să spună ceva, cuiva. Ca să nu mă plictisesc şi să-mi pot păstra iluziile, încep să-mi tai nişte unghii. Le tai încet, corect, frumos. Că nu se face să intru la doctor aşa, cu unghii de vulture flămând şi pus pe harţă! Nu? Dacă se supără terapeutul şi mă dă afară? Sigur că da! Mai petrec vreo câteva ore la uşă. Nu multe. Doar câteva. Ca să nu dea sângele-n clocot, mă duc la chioşc, îmi iau un recipient cu „sana”, mă întorc urgent şi beau. Că, vorba aia, „mens sana in corpore sano”, nu? Mai mare dragul să bei lapte tămăduitor în uşa după care se ascund şi colcăie atâtea şi atâtea nădejdi! Şi orele trec. N-au încotro. Şi nu trec multe. Doar vro câteva. Aştept încet. Aşteptăm încet. Ca să nu mă ia naiba în preajma salvării, îmi mai tai unghiile încă o dată. Asistentele se mişcă încolo şi încoace. Au treabă. Că nu se joacă de-a sănătatea celor câteva zeci de pacienţi! Bine că nu-s mulţi! Doar câteva zeci! Dumnezeule, câte asistente minunate! Şi cu câtă grijă ştiu să transmită „aveţi răbdare, nimeni nu scapă ne...”! Te vindeci numai când le vezi, d-apoi să mai şi ajungi în căldura mâinilor dumnealor! Îţi fuge boala numai dacă te gândeşti cu câtă milă îţi bagă seringa, cu câtă putere şi fermitate se luptă cu microbul, cu virusul, cu bacilul, cu dihania care-ţi mănâncă ficatul, inima, creierul, zilele şi nopţile! Bine că n-ai multe boli! Ai doar câteva zeci! Câteva! Nu?...Sigur că da! Mai trec vro câteva ore. Nu trec multe. Numai vro câteva! Ca să nu scap „ne”...citesc poeziile scrise de Ileana Mălăncioiu, cele mai frumoase despre condamnaţi la...: „în zori s-a apropiat tremurând tot,/ ţinea în mână buchetul pregătit.../ ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele,/ dar o să fie, totuşi, ca şi cum ai murit!”...Sigur că da!...Scumpă şi ademenitoare ca o pastilă de sănătate, pe uşa cabinetului răsare asistenta pe care citesc „şefă”, şi anunţă cu voce calmă, înţepenitoare: „Domnul doctor e-n concediu! Aparatu-i defect! Nu intraţi în panică! Vă rugăm să reveniţi peste câteva săptămâni! Nu multe! Doar câteva!”...Sigur că da! Are dreptate! Aparatu-i defect...pe undeva, pe la Guvern!...Nu?
Aparatu-i defect! Nu intraţi în panică! Scris de Ion Zimbru
