Sigur că da! Sunt foarte bucuros că Maria, mâine, dimineaţă, merge cu mine la cules! Cum să nu mă bucur şi cum să nu-mi vină s-o strâng în braţe când ştiu că avem foarte-foarte mult de cules? Îmi vine s-o strâng în braţe, dar n-o strâng! O sorb şi o mănânc din ochi! O sorb şi o mănânc pe toată! Nu mai rămâne nici un pumn de Marie, nici o palmă de Marie! Îi mulţumesc din tot sufletul că a stat la sorbit şi la mâncat din ochi, îi sărut iarăşi mâinile ca două dumitriţe lungi până la mine, îi spun să-i fie noaptea bună cum alcătuirea sa tulburătoare, o rog să-mi surâdă, îmi surâde cum luna care, iată, chiar răsare şi luminează orizontul, chiar e plină şi chiar seamănă cu eminesciana Regină a nopţii încărcate cu Poezie... şi care ne desparte de Clipa când vom pleca la cules!... După ce umblu prin visul ei şi după ce umblă prin visul meu, se revarsă zorii lui Luni. Mă trezesc, iau tot ce-mi trebuie pentru ca să culeg, pun cobiliţa-n uşă şi prăştina în poartă, să vadă tot omul că nu-s acasă, îmi fac semnul crucii înspre Răsărit... şi mă duc s-o îmbii pe Maria. Maria-i aproape gata. Pune cobiliţa-n uşă şi prăştina în poartă, să vadă tot omul că nu-i acasă, îşi face semnul crucii înspre Răsărit... şi plecăm la cules. Nu-i departe până acolo. Aş putea să spun că acest Acolo-i peste Tot. Peste un Tot al meu şi peste un Tot al ei. Aş putea să spun că avem foarte mult de cules, că nici nu ştiu dacă vom termina în această toamnă, în această iarnă, în această primăvară, în această vară... în această viaţă!... Şi mergem în tăcere! Ştim ce ne aşteaptă! Ajungem în Zăpodie! Şi începem! Eu culeg pe o parte... şi tac! Simt cum o lacrimă nu-mi mai încape în ochi! Ea culege pe altă parte... şi nu tace! Murmură o doină! Şi simte cum o lacrimă nu-i mai încape în ochi!... Şi culegem şi culegem şi culegem! Facem poloage, facem grămezi, facem mormane, facem clăi, facem şuri! Şi începem să le cărăm acasă! Acasă, la ea! Şi la mine, acasă! Dumnezeule, ce multe sunt, ce multe mai sunt! Şi importante! Nici măcar nu mai mâncăm merindele din şervet şi din traistă şi din sufertaş! Nici măcar nu mai bem apa din urcior! Nici măcar nu mai avem timp să băgăm de seamă cum se face seară!... Terminăm de cărat, ne aşezăm pe prispă la mine... răsare luna... tăcem... ne tragem sufletul ostenit de atâta cules... mă duc în odaia din sus şi aduc o chisea cu dulceaţă de cireşe amare, două ulcele cu apă din fântâna cu gura în jos... mă duc în odaia din jos şi aduc un maculator! Înainte de a-i spune „Marie, te rog frumos, mergi şi mâine, marţi, dimineaţă, cu mine, la cules?”... deschid caietul şi-i citesc! Dumitriţele se apropie să asculte!... (stai să mai vezi şi să mai auzi!)...
Două zile cu Maria la cules (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
