Nea Ion, că şi el e om, stă în scara blocului şi meditează nu la nemurirea sufletului ci la împovărătoarele nevoi ale trupului său folosit vreo opt decenii pe acest pământ.
Tocmai a venit de la biserică şi meditaţia sa e calmă, potolită de amintirea glasului cu care părintele îi învăţase pe toţi să se roage şi să ierte greşelile aproapelui.
„Pe Vasile de la trei pot să-l iert”, vorbeşte cu glas tare nea Ion, aşezat pe una din trepte, aşa cum face de fiecare dată când se odihneşte în drum către apartamentul său de la etajul patru. Vasile, un tinerel de vreo 69-70 de ani, e cam surd. Pune televizorul la maxim şi-i tulbură liniştea octogenarului de deasupra.
„Şi pe madam Paraschivescu de la unu pot să o iert, că-mi alungă potăile pe care le hrănesc sub scară. E dusă cu pluta, că altceva nu poţi spune despre o muiere care nu iubeşte animalele, mai ales că are şi ea un motan în casă. Bunul Dumnezeu nu face diferenţe între mâţe şi câini, care-i vaccinat şi parfumat şi care nu”.
„Numai ăştia cu politica fac diferenţe, noi cu banul, ei cu petrecerea, mama lor! Doamne iartă-mă!”. Nea Ion face o cruce mare şi îşi trage zgomotos respiraţia ridicând ochii către uşa din faţă, ca şi cum acolo ar locui cine ştie el.
„Dar cum să-l iert eu pe Băsescu, pe care l-am votat ca prostul? Pe Boc şi pe toţi ăştia care, în loc să mă scoată, mă bagă în criză?” Gândindu-se la ei, bătrânului îi dau lacrimile de furie. Nea Ion e pensionar şi când se gândeşte că or să-i recalculeze ăştia pensia îl apucă aşa o ameţeală şi i se urcă nervii la cap”.
E singur pe lume, baba i-a murit de câţiva ani, băiatul e dus cu Domnul în America şi fata s-a prăpădit de copilă de o boală rară. Gândindu-se la ea, plânge de-a binelea.
„Ea ar fi fost reazemul meu la bătrâneţe, că golanul de băiat vine o dată la trei ani. „Gândurile i se întorc către pensie şi socotelile lui din fiecare lună. Atâta întreţinerea, lumina, telefon, gazul, medicamentele… Până acum se ajungea”.
„Dacă îi taie ăştia 15 la sută, Dumnezeu ştie! Şi nici compensatele cică nu se mai dau. Se obişnuise, mergea la doctor, îi făcea scrisoare şi se ducea la ăl de familie care-i dădea pe trei luni. Acu i-a dat doar pentru una. Cică, „lasă nea Ioane că te mai văd şi eu la ochi”, i-a zis.
„Pe arşiţa asta, de plimbat îmi arde mie”, oftează nea Ion, ridicându-se cu greu de pe trepte. Îşi ia inima în dinţi şi mai urcă o scară. „Cătinel că nu dau turcii”, îl alintă doamna Elena de la doi. „Vrei să stai niţel la mine, să bei o cafeluţă”, îl întreabă fosta învăţătoare pe bătrân.
„De ce naiba nu m-ai chemat acu vreo zece ani”, se hlizeşte mucalit Ion la vecina sa mai tânără. „Atunci să fi văzut!” Doamna Elena roşeşte ca o copiliţă şi schimbă pedagogic subiectul.
„Ei, ce zici, nea Ioane, că mata le ştii pe toate, citeşti ziare, te uiţi la televizor, trece moţiunea asta sau nu trece?” „Trece pe dracu, Elenuţo!” Uitând să-şi mai ceară iertare de la Cel de Sus, bătrânul începe să-i explice femeii, printre sudalme şi oftaturi, câţi parlamentari sunt în opoziţie şi câţi la putere, ce şanse puţine sunt să pice guvernul şi de când vor fi recalculate pensiile.
„Şi la piaţă s-au scumpit toate”, încearcă femeia să participe la discuţie. „Şi asta tot de la ei ni se trage, că n-au gestionat bine criza”, se înfierbântă bărbatul, ridicând glasul de răsună palierul dintre etaje. Deodată îşi duce mâna la piept, icneşte şi-i arată vecinei buzunarul hainei.
Învăţătoarea ţipă tare de mai ies vreo doi vecini să-l sprijine pe bătrân. Apoi scoate pastila din buzunar, aduce un pahar de apă şi un scaun. „Ăsta pe scări o mierleşte”, comentează Paraschiveasca, aprobată de toţi cei de faţă.
„Mai bine decât în parc…,” şopteşte nea Ion, obosit. „Numai să nu uitaţi ce v-am zis să-mi scrieţi pe cruce. Mai ştiţi?”
„În ţara lui Băsescu şi a lui Boc, nea Ion n-a mai avut loc!”, recită ca nişte şcolari cuminţi locatarii scării 3, din blocul unde, la etajul patru, locuieşte un pensionar bolnav de inimă şi de politică.
