Poporul meu, spune preşedintele. Electoratul meu, spun şefii de partide. Întreprinderea mea, auzi că declamă câte un director de întreprindere de stat.
Telespectatorii noştri, îşi arogă dreptul asupra privitorilor câte un post de televiziune. Simţul de proprietate al românilor ajunşi în locuri vizibile se dezvoltă nu numai asupra pământului retrocedat, asupra caselor construite sau maşinilor cumpărate, ci şi asupra celor care suflă prin preajma lor.
Şefii şi reprezentanţii de tot felul par să câştige, odată cu postul şi notorietatea, un soi de act de proprietate asupra celor care se află în faţa, în spatele sau dedesubtul lor.
Alegătorii, subalternii, colaboratorii ar putea fi trecuţi cu toţii pe la notariat şi înregistraţi ca proprietatea personală a celor care îi utilizează zilnic ca şi cum i-ar fi moştenit pentru folosinţă permanentă.
S-ar putea da o lege prin care să fie concesionaţi românii fără posturi de conducere, slujbaşii mărunţi, pensionarii cu drept de vot şi tinerii debusolaţi, medicii sau profesorii, unor granguri pentru care oricum numele sau figurile nu fac doi bani în faţa cifrelor statistice.
Un partid, îndată ce se chiverniseşte şi are un nume, se bazează strict pe procente, comparabile cu cifra necesară intrării în parlament, restul amănuntelor legate de indivizi, cu toate ale lor, devenind cantitate neglijabilă. E o problemă de mentalitate. Dar şi de educaţie.
Cei ajunşi - pe scară de partid, că aşa e moda acum - îşi imaginează că pot dispune de tot ce intră în jurisdicţia funcţiei, de la clădiri la oameni, discreţionar, fără jenă şi fără perdea. De aici şi toate afacerile veroase, corupţia care înfloreşte şi discuţiile noastre interminabile şi sterile despre responsabilitate şi putere.
Însă, nici românaşii noştri nu sunt mai puţin vinovaţi. Şeful este pentru ei tătucul, cel care le dă pâinea, despre care ar trebui să ştie că şi-o câştigă de fapt singuri. Cred că el are în mână viaţa şi viitorul lor. Iar acesta nu este altceva decât un temporar căpitan (sic!) al vasului care, fără ei, n-ar putea ajunge la mal.
Orfani de organele în faţa cărora să se plângă, majoritatea românilor se îndreaptă către televiziunea poporului, nu către sălile de judecată, pentru probleme care ţin de drepturile lor fireşti într-o democraţie.
Mai mult, slujbaşii puterii, rotiţi acum pe funcţii mai ceva ca în comunism, spun senin că au avut girul biroului permanent, al conducerii partidului pentru câte un post, nu al profesionalismului şi valorii. Ca şi cum vremurile de odinioară s-ar fi recreat în mintea lor singure, ciclic, printr-o malformaţie a istoriei.
Şi totuşi, atâta vreme cât cine vrea poate face acest popor pe numele lui, furându-i individualitatea şi călcându-i în picioare principiile, al cui este, de fapt, poporul român? Măcar cel din România necunoscută şi tristă, luată de apă şi doborâtă de boli, îngenuncheată de sărăcie şi aplatizată de ignoranţă?
Traian Băsescu, liderul băilor de mulţime, Năstase cel temut din cauza acoliţilor răspândiţi pe tot cuprinsul ţării, longevivul Iliescu, cel încă volubil şi analist, neastâmpăratul Crin, oscilând între maturitate şi vedetism politic, irascibilul Vadim şi câţi alţii, toţi ar putea spune, fără reţinere, că România le aparţine de drept.
Da, România, generic şi declarativ, poate au făcut-o pe numele lor. Însă, poporul român nu! Când va descoperi acest popor că-şi aparţine în fapt, doar sieşi?
