Nu există popor civilizat, doar popor amendat. Cică Angela Merkel ar fi spus chestia asta. N-am verificat pentru că se potriveşte prea bine cu francheţea cancelarului german, care a dovedit că ştie ce trebuie să facă pentru şi cu poporul domniei sale.
Plus că zicerea capătă valenţe nemţeşti de simbol prin mai toate locurile civilizate în care ne place nouă, românilor, să ne ducem, iar după ce revenim acasă să facem comparaţii, evident defavorabile României.
Nu există turist român care să se fi plimbat la volanul unei maşini prin Europa şi să nu fi constatat cum sunt respectate regulile de circulaţie. Sau pieton care să nu fi văzut ce înseamnă să arunci o hârtie pe jos, să treci pe roşu, să laşi mizeria câinelui în drum, să rupi vreo floare, să fumezi în locuri nepermise, să urci fără bilet în metrou etc.
Mărunte dovezi ale unor interdicţii unanim recunoscute, dar a căror încălcare costă scump. Dacă extinzi comparaţia pentru zona americană, vezi că dincolo de ocean unele restricţii par de-a dreptul absurde pentru nonşalanţa cu care ne facem noi că habar nu avem de legi şi reguli.
Acolo plăteşti de te rupi şi pentru o privire aruncată aiurea unei persoane de sex opus, darămite să mai înjuri ca la uşa cortului o femeie numai pentru că a avut îndrăzneala să încerce să treacă pe lângă tine.
Noi ne tot raportăm la cei şapte ani de acasă atunci când spunem că ne-am pierdut buna cuviinţă, politeţea elementară, respectul faţă de bătrâni şi decenţa în manifestările publice.
Dar nu e vorba numai despre rolul familiei şi al şcolii în debandada comportamentală românească. La noi nu există restricţii decât pe hârtie. La Revoluţie am arestat amenda şi am dat libertate deplină fiecăruia să se comporte cum îl taie capul.
Amenzile, atunci când, în sfârşit, se dau, sunt ocolite prin pile şi relaţii, contestate în instanţă sau pur şi simplu neplătite. Temerea, cea cetăţenească, normală, bazată pe dorinţa de a nu îl deranja pe cel de lângă tine, nu pe teroarea nedreptăţii, a dispărut cu desăvârşire. Nimănui nu-i mai este frică de nimic.
După cum nimeni nu răspunde pentru ceea ce face. De la centru în jos. Guvernanţi găsesc explicaţii pentru greşelile lor şi pentru modul grosolan în care încalcă legea, pălmaşii de rând caută şi ei subterfugii prin care să ocolească, dacă nu să înşele, legea.
Iar cei care pică în plasă sunt consideraţi proşti, ghinionişti sau cantitate neglijabilă. O societate care nu se bazează pe niciun fel de reguli, principii, convenţii care să fie impuse, inclusiv prin măsuri restrictive, se duce natural la vale. Ceea ce, să-mi fie cu iertare, ni se întâmplă nouă acum.
Şi, din ce în ce mai des, aud în jurul meu că noi, cei din presă, trebuie să tragem un semnal de alarmă, să arătăm cu degetul, să spunem toate lucrurile astea. Ceea ce facem, dar nimeni nu mai vede.
Dacă nici când scrii de trei ori că o dubiţă e parcată în mijlocul drumului nimeni nu ia nici o măsură să-l amendeze pe cel care îşi permite asta, cum să mai creadă cineva că presa ar putea obliga o liotă de guvernanţi abulici să respecte şi să aplice legea în România?
Fără oamenii care să ajute la „eliberarea” amenzilor, de tot felul şi la toate nivelurile, din închisoarea corupţiei şi ilegalităţilor româneşti vom fi mereu ceea ce suntem acum: un popor şi necivilizat şi neamendat.
