De două ori Gheorghe şi-a aniversat opt decenii de viaţă şi 55 de ani de scenă ca şi cum s-ar fi născut abia când a urcat pe ea. Verde şi actor până la ultima fibră, maestrul Gheorghe V. Gheorghe a oferit publicului său fidel un spectacol impecabil.
O viaţă de om strânsă în sute de roluri, câteva cărţi, muzica unui suflet veşnic îndrăgostit, ingrediente ale unei cariere legate prin toate firele de Galaţi, acolo unde joacă şi va mai juca, acolo unde şi-a crescut fiul, actor şi el, unde trăieşte în miezul amintirilor şi prezentului unor spectatori care au ştiut să-i onoreze aniversarea.
Dincolo de emoţia momentului, un aer de tristeţe grea a plutit peste sală. Destinul teatrului şi al actorilor imprimaţi pe istoria culturală a oraşului stă acum în cumpăna unor decizii politice absurde.
Criza economică trage greu după ea o inconştienţă şi neputinţă culturală la vârf, care distruge şi puţinul ce a mai rămas. Oamenii uită să se mai bucure de teatru, negându-şi propria nevoie de frumos. Comunitatea uită că actorii ca Gheorghe V. Gheorghe merită recunoştinţa ei.
Politicieni şi lideri de partide, senatori şi deputaţi, consilieri locali sau judeţeni, primar, prefect sau cine mai ştie ce reprezentanţi ai intereselor noastre, toţi au uitat de respectul pentru Actor.
Şi aici nu este vorba doar de cel pe care soarta l-a hărăzit cu un renume ce suplineşte modestia repetativă a numelui său, ci de Actorul care poate fi şi politician şi medic şi profesor, sărac şi avar, trist şi fericit, om şi câine, în aceeaşi viaţă, datorită talentului şi dăruirii sale.
Actorii sunt rari, spre deosebire de mulţimea politicienilor lipiţi acum de micile ecrane, care ne reprezintă mai curând la televizor decât prin instituţii şi parlament şi care îşi permit să arunce cu păreri şchioape despre cultură. Or fi fost la televizor cei pe care nu i-am văzut în sală…
Şi nu absenţa lor fizică de la aniversarea lui Gheorghe V. Gheorghe a durut pe cineva, pentru că dezinteresul acestor oameni pentru actul de cultură este deja cunoscut, ci perpetuarea de către aceşti „reprezentanţi” ai noştri a unei indiferenţe instituţionale periculoase.
O comunitate trebuie să-şi omagieze elitele, fie că ele sunt în domeniul cultural, ştiinţific, economic etc. Valoarea din învăţământ, medicină, artă, inginerie sau de oriunde altundeva ar trebui scoasă la lumină. La orice vârstă, cu orice prilej, prin orice mijloace.
Diriguitorii noştri sunt cei obligaţi să-şi asume existenţa valorii, cum şi-o asumă zilnic pe cea a nonvalorilor, care li se tot împiedică printre picioare.
I-am ales acolo unde sunt nu pentru a-şi rezolva ei problemele, pentru a-şi servi interesele şi pentru a-şi propulsa oamenii. I-am ales ca să motiveze şi să aducă valoarea în faţă, să o recunoască şi să se încline în faţa ei.
Locul acesta al nostru pare că se pustieşte de oameni, după ce s-a surpat economic. Gheorghe V. Gheorghe a încercat să arunce, tânăr la cele opt decenii ale sale, mănuşa unor adversari care, parcă, nici nu mai există.
În cumplitul oraş de negustori, timpul face o buclă şi o ia de la capăt, ruşinat de propria sa neputinţă.
