Oricât ne-am căzni să găsim o definiţie infailibilă a libertăţii, trebuie să admitem, totuşi, că noţiunea este atât de subiectivă încât se poate exprima într-o infinitate de forme. Inclusiv antagonice, căci libertatea poate da naştere unor lucruri măreţe, dar poate şi ucide. Libertatea este sublimă, dar este şi făţarnică. Depinde cum se răsfrâng efectele ei asupra ta şi asupra celor din jur. Mai ales asupra celor din jur.
Dincolo de subiectivismul conceptului, un lucru este cumva clar: toate tipurile de libertăţi par fundamentale. Este esenţial să ai dreptul la liberă exprimare. Să poţi să spui ce-ţi place, ce nu-ţi place, cum ai dori să fie totul. Mânuit cu măsură, acest drept poate fi motorul societăţii. Poate face lumea să progreseze, căci suma tuturor ideilor izvorâte din exercitarea dreptului la liberă exprimare desenează codul moral al umanităţii.
În acelaşi timp, libertatea de exprimare nu este alfa şi omega. Ea trebuie întotdeauna corelată cu dreptul la demnitate. Te exprimi cu adevărat liber nu atunci când scoţi pe gură ce-ţi tună prin cap, ci când spui ceea ce ai cântărit. Altfel, ar conta doar cine ţipă mai tare, nu cine are ceva de spus. În acelaşi timp, este esenţial să-i respecţi pe ceilalţi. În caz contrar, când libertăţile se ciocnesc ies scântei. Chiar curge sânge, aşa cum s-a întâmplat în Franţa, la redacţia revistei de satiră „Charlie Hebdo”, unde 12 oameni au fost împuşcaţi mortal de nişte fundamentalişti musulmani.
Acolo, la „Charlie Hebdo”, n-a fost un simplu masacru terorist. Acolo s-au ciocnit nişte drepturi şi libertăţi care, luate separat, par de netăgăduit. Libertatea de exprimare. Libertatea de conştiinţă. Dreptul la liberă circulaţie. Dreptul la reparaţii morale. Dreptul de a deţine arme de foc. Însumate, toate acestea au dat, însă, o tragedie zguduitoare: 12 morţi şi o planetă în fierbere.
Momentul seamănă pe undeva cu 11 septembrie 2001. Vă amintiţi, desigur, că după teribilele atentate (tot islamice, ca şi în cazul Franţei) din SUA, transportul aerian de persoane s-a schimbat radical, fiind introduse o serie de măsuri de securitate draconice, care limitează în unele situaţii inclusiv drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Oamenii sunt pipăiţi, descălţaţi, interogaţi, aproape umiliţi, în numele siguranţei publice.
Plecând de acest precedent, este de aşteptat ca în perioada următoare să se ia în discuţie o serie de limitări ale unor libertăţi din interiorul UE. Probabil că regimul armelor şi muniţiilor se va înăspri. Probabil că graniţele vor fi mai bine securizate, iar calitatea de cetăţean al unui stat membru se va obţine mult mai greu. Poate că unele comunităţi religioase vor primi numite interdicţii. Nu este exclus nici să nu apară noi legi ale presei (apropo, în România nici măcar nu există o astfel de lege, a cărei necesitate este mai mult decât evidentă, căci n-ar mai atât de multe procese legate de delictul de opinie).
Deocamdată, este greu de spus cum se va materializa din punct de vedere juridic acest moment de cumpănă. Este sigur însă că vor fi reforme. Altfel, odată creat precedentul „Charlie Hebdo”, ziariştii incomozi mai pot supravieţui doar dacă-şi cenzurează articolele sau dacă-şi cumpără arme şi veste antiglonţ. Asta-i libertatea de opinie pe care ne-o dorim?
