În fiecare an, în preajma zilei de 4 martie, rememorăm cutremurul din '77, rămas un reper crucial pentru românii suficient de mari la vremea aceea ca să-şi amintească evenimentul. Reluăm lista imobilelor cu bulină roşie, care, de regulă, e aceeaşi, semn că niciun imobil nu s-a reabilitat şi consolidat între timp. Ascultăm previziunile unor specialişti privind o potenţială nouă cutremurare, ne speriem, ancorăm mai trainic mobilele din casă şi protejăm diferitele obiecte fragile, dar, dincolo de asta, nu facem mai nimic.
Nici nu am avea ce să facem noi, oamenii de rând. Nu-şi permite toată lumea să construiască un soi de buncăr din beton armat sau cine ştie ce altă trăznaie. Şi, oricum, la ce lifturi au blocurile turn din cartierul Dunărea, de exemplu, cine Dumnezeu mai reuşeşte să ajungă pe pământ de la etajul zece în caz de seism?
Situaţia se schimbă în ceea ce priveşte autorităţile. Ele ar putea, la o adică, să facă unele lucruri. După cutremurul din 4 martie 1977, practic s-a regândit complet strategia de urmat în construcţii, toate clădirile ridicate după data respectivă fiind proiectate să reziste, cel puţin în teorie, şi la un cutremur de 9 grade pe scara Richter. Drept urmare, la cutremurele din 1986, 1990 şi 2004, pagubele au fost minime. Evident, blocurile care erau noi în '86 au şi ele, acum, aproape 30 de ani. Şi mai grav, dacă betoanele sunt în regulă - deşi, să fim serioşi, la cum se fac amenajările interioare ale apartamentelor, mare mirare să nu fi devenit toate şvaiţer - nu la fel sunt fundaţiile sau, mai exact, terenurile de sub ele.
Cel puţin la Galaţi, consolidarea diferiţilor versanţi, ca să nu mai vorbim de Faleză, drenarea apelor şi asigurarea căilor naturale de scurgere a apelor pluviale lasă mult de dorit. Nu s-a făcut mai nimic pentru scoaterea apei din sol în zonele cu probleme majore şi unanim recunoscute şi, în afară de soluţii punctuale de salvare a unei clădiri sau a alteia, nu există un plan clar de intervenţie pentru asigurarea stabilităţii solului. Sau, dacă există, el nu a fost dat publicităţii.
Mi-aş dori şi eu să văd, de exemplu, că se intervine pentru a nu mai exista scurgeri de apă din reţele, indiferent cui le aparţin ele. Mi-aş dori şi eu o canalizare care să preia apa pluvială şi nu să văd bălţile zile întregi pe trotuare şi pe străzi abia refăcute, de unde, prin orice crăpătură, să ajungă dedesubt, îmbibând solul şi aşa slab. Mi-aş dori să văd că există interes şi preocupare pentru construcţii care să ţină cont de natura solului, nu doar de dorinţa de a scoate profit cât mai mare dintr-o amprentă la sol cât mai mică. Mi-aş dori să pot spune că, şi dacă vine nenorocirea, construcţiile vechi şi noi ale Galaţiului vor rezista. Realitatea este însă că, cel mai probabil, dacă mâine vom avea un nou cutremur de talia celui din '77, multe dintre clădirile monument de arhitectură nu vor avea soartă bună, iar blocurile lipsite de fundaţie se vor tasa şi mai mult, intrând în pământ. Pentru că, cel puţin pentru edilii din ultimii 25 de ani, frica n-a păzit gospodăria. La fel cum nici bulina roşie nu ne apără să nu ne cadă în cap clădirile condamnate.
