Pe oriunde ar ajunge ei, ies în evidenţă. Îţi sar în ochi nu doar din cauză că sunt ponosiţi, cu feţele şi mâinile parcă spoite, cu unghii lungi şi îndoliate de vagabonzi care caută prin containere. Nu-i doar atât. Au oamenii ăştia şi altceva anume care-i face să fie nelalocul lor, indiferent unde s-ar afla. Ba se răstesc la vreun stâlp de pe marginea trotuarului, ba înjură în gura mare, cât e bulevardul de lung, ba înghesuie trecătorii, cerând ţigări. În cele din urmă, mulţi ajung să se chincească, răzbiţi de foame, pe lângă uşa vreunui magazin. Şi rămân aşa acolo, cu mâna întinsă după pomană, murdari şi ciufuliţi, deşirând poveşti incoerente despre Băsescu, eclipsă, copii morţi, ape, ţigări şi nopţi, zile şi spitale. Tonul vocii le e nefiresc, vorbele nu fac priză una cu cealaltă, decât poate în mintea lor rătăcită…
Nebuni lăsaţi în voia sorţii prin oraş sunt mulţi. Fiecare cartier şi-i are pe ai lui. Unii mai locuiesc încă prin vreun apartament mizer, spre disperarea vecinilor, alţii şi-au făcut deja culcuş prin uscătoare sau scări de bloc de unde nu se mai dau duşi. Măcar prin canale şi tot şi-au găsit loc. Mare minune ar fi să n-avem, prin oraş, măcar vreo câteva sute de oameni din ăştia cu minţile demult rătăcite, pe care picioarele îi duc singure dintr-un loc în altul. Cei mai mulţi şi-au păstrat instinctele necesare supravieţuirii şi după ce, în mintea lor, s-a produs declicul care i-a înnebunit. Ţin minte cum să ajungă la uşa vreunui pensionar care îi hrăneşte, chiar dacă bătrânul locuieşte la jumătate de oraş distanţă. Ştiu cum să se întoarcă acasă seara, după o zi de cerşit sau cum să-şi găsească ungherul murdar încropit noaptea trecută lângă o conductă de apă caldă. Ştiu să fumeze, să bea şi să mănânce. Dorm, uneori chiar şi pe banchetele autobuzelor care circulă. Îşi trăiesc din plin suferinţa zilei de azi. Sau poate nici n-o conştientizează ca pe o suferinţă. Ar fi nevoie de un psihiatru bun ca să pătrundă în abisul minţii nenorociţilor ăstora. Iar psihiatrii buni arareori au vreme să stea după toţi nebunii abandonaţi.
Pe la Potcoava de Aur, cerşeşte de ani de zile o femeie cu pielea smeadă şi cu părul creţ, vâlvoi, încărunţit. Se mai mută şi pe la Ancora. După zile în care se repede fără motiv la trecători, dispare o perioadă. Apoi revine. Pe Domnească, între hoteluri şi Modern, ies vreo două femei care se iau de trecători şi-i înjură. Alteori ţipă şi se jeluiesc sau ameninţă aşa, la lună şi la teii care-au mai rămas pe marginea trotuarului. Mai rău decât să-i vezi suferind pe oamenii ăştia e ştii că tu, gălăţeanul de rând, nici n-ai cum să-i ajuţi. Suni la 112, când vezi un nebun cum îşi iese din fire. În rest, ai mâinile legate. Spitalul de Psihiatrie i-ar putea trata, măcar pe unii dintre ei. Dar cine să-i strângă de pe drumuri şi cu ce drept, când parte dintre ei nici măcar n-au fost vreodată diagnosticaţi cu boli psihice? Şi chiar dacă i-ar strânge cineva, tot n-ar încăpea cu toţii într-un spital care are deja pacienţi. Poate doar pe la unitatea medico-socială din Găneşti să poată fi ocrotiţi.
Asta, dacă ar exista acolo vreo câteva sute de locuri în plus. Aşa că-i lăsăm pe nebuni să bântuie străzile, printre noi, ca nişte stafii. Pe cât de scârbă ne e de ei, pe atât ne e de frică să-i avem în preajmă. Şi sperăm că dacă închidem ochii şi grăbim pasul, vor dispărea. Or, ei sunt tot mai mulţi...
