Când vine vorba de intrarea României în zona euro, toată lumea zice: „Musai trebuie să intrăm şi noi acolo!” Este, cum s-ar spune, un fel de „club select”. Cam aşa a fost şi cu aderarea la Uniunea Europeană şi NATO. Să fim, nu-i aşa, „în rândul lumii”.
Mai puţini îşi puneau problema vreunor reforme structurale sau a ce se mai întâmpla în lume în materie de securitate colectivă. Cât ne-a mai împins Bruxelles-ul de la spate, cât ne-am mai urnit şi noi, cât au mai venit alţii să mai pună lucrurile în mişcare, cu chiu, cu vai, am ajuns pe la jumătatea mediei statelor UE în materie de PIB pe cap de locuitor. Şi când te gândeşti că, prin ’89, nici nu ne gândeam că ne va lua mai mult de cinci ani să ajungem capitalismul din urmă. Şi poate că l-am fi prins, nu în cinci, poate în 20 ani, cât zicea Brucan, dacă nu s-ar fi găsit atâţia hoţi care să facă praf şi pulbere ce încă mai era bun din „vechea moştenire” a comunismului.
După un sfert de secol de democraţie originală, suntem la jumătatea… jumătăţii prosperităţii la care visăm. Că, de fapt, despre asta e vorba. Că vorbim de PIB, de dobânzi, de inflaţie, în esenţă, în viaţa de zi cu zi, ele rămân „nişte cifre” care nu prea ne ţin de foame. Ceea ce ne interesează este, în definitiv, care este nivelul de trai, dacă avem sau nu ce pune pe masă, dacă putem să-i asigurăm copilului educaţia necesară, dacă avem sistem de sănătate sau asigurări sociale. Şi aici intervine un paradox. Dacă ne-am lua după criteriile de la Maastrischt, cele referitoare la indicatorii ce trebuie atinşi pentru a se intra în zona euro, România stă de la excelent în sus. Putem sta cu „tabloul de bord” macroeconomic fuduli, lângă Germania sau Austria.
Problema e că, trecând de la imaginea „macro” la imaginea „micro”, cea din buzunarele noastre, prosperitatea apare străvezie, departe de nivelul din statele comunitare vecine şi prietene. Din păcate, asta au uitat guvernanţii noştri. Ba cu FMI, ba cu Comisia Europeană, ba cu BNR, le-au cam stat „cifrele” în coastă şi, vrând-nevrând, au fost nevoiţi să se ţină de ele. N-au reuşit însă mare lucru în a ne face să ne apropiem şi cu viaţa reală, cea de toate zilele, de idealul comunitar. Stăm bine pe „macro”, dar am rămas săraci pe „micro”.
Din păcate, autorităţile publice şi politicienii nici acum nu par foarte preocupaţi să ne apropiem de zona euro şi cu altceva decât cu indicatorii macroeconomici. Teoretic, ţinta României este de a adera la zona euro în 2019. Practic, „mai avem mult până departe”, pentru că lipseşte „o foaie de parcurs” în care să se stabilească priorităţile în dezvoltarea economico-socială a ţării. Intrarea în zona euro este privită de mulţi de prin instituţiile publice doar ca o simplă schimbare de bancnotă, de politici monetare, aşa că „pisica” este aruncată în curtea BNR.
Problema este că, dincolo de „cifrele” pe care, într-adevăr, BNR stă tot timpul cu ochii, viaţa reală nu se va îmbunătăţi fără ca la asta să pună umărul şi Ministerul Economiei, şi Finanţele, şi Agricultura sau Dezvoltarea Regională, pentru a creşte calitatea mediului de afaceri sau pentru a investi, de exemplu, mai mult în educaţie. „Specialiştii” de pe acolo nu ştiu sau nu doresc să ştie că aderarea la zona euro şi la prosperitatea care o defineşte e o chestiune care ţine şi de ei. Aşa că avem şanse să ne învârtim mult şi bine în jurul cozii… leului. Până ne-o apuca ameţeala sau lehamitea.
