Un studiu recent, coordonat de sociologul Dorin Bodea, scoate la iveală o serie de aspecte legate de felul în care angajaţii români se raportează la valori precum munca, onestitatea, integritatea sau rezistenţa în faţa compromisurilor. Denumit „Cultura onestităţii şi integrităţii angajaţilor români”, studiul lui Dorin Bodea a fost realizat în perioada 2010-2014.
Potrivit cercetării amintite, peste 80 la sută dintre angajaţii români absolvenţi de studii superioare şi cu vârsta curpinsă între 20 şi 50 de ani sunt de părere că, pentru a reuşi deopotrivă în viaţă şi în carieră, trebuie „să înşelăm puţin, să facem compromisuri, să nu spunem tot adevărul, să promovăm minciuna, să nu respectăm regulile”. Intervievat la postul public de televiziune pe tema studiului său, Dorin Bodea a afirmat că “între opt şi nouă dintre persoanele pe care le întâlnim aproape în fiecare zi nu respectă în mod consecvent nişte principii, nişte valori legate de onestitate, de promovarea adevărului, de cinste, de reguli şi urmăresc un interes exclusiv personal, în interesul propriu, să obţină profit".
Chiar dacă, în primă instanţă, proporţia mare de respondenţi care aderă la aceste convingeri poate părea surprinzătoare, exemplele banale, din viaţa de zi cu zi, demonstrează că studiul „Cultura integrităţii la români” doar a pus pe hârtie evidenţele supărătoare de care ne lovim mai peste tot în jur. Limba română este plină de modele de transpunere lingvistică a acestor tipare de comportament. „Să fii băiat deştept”, „să ştii să te descurci”, „să ştii cum merg lucrurile”, „să cunoşti pe cine trebuie” sunt doar câteva astfel de exemple.
O altă concluzie a studiului este că nouă din zece angajaţi români şi-ar dori să ocupe o funcţie de conducere, mai ales datorită avantajelor şi privilegiilor cu care vine la pachet. Cu astfel de convingeri, nu este de mirare că valori precum „moralitatea” sau „munca” ocupă ultimele locuri în această ierarhie a priorităţilor.
Să nu ne lăsăm însă păcăliţi de aparenţe. Nu suntem nici mai parveniţi şi nici inferiori altor popoare. Este, până la urmă, nevoia umană de a te adapta şi de a copia modelele pe care le întâlneşti în jur. Problema este că multe dintre aceste modele au ajuns sus tocmai încălcând în mod izbitor valorile către care, teoretic, tindem. Iar de aici decurge una dintre cele mai importante constatări ale cercetării amintite. Astfel, românii au declarat că sprijină întru totul acţiunile justiţiei împotriva corupţilor, dar nu în spiritul absolut al dreptăţii şi integrităţii, ci, mai degrabă, potrivit unei atitudini de genul „să-i ardem pe ciocoi”.
La ce mai putem spera, în consecinţă? Cum am mai spus, astfel de convingeri nu le sunt caracteristice doar românilor. Face parte din natura umană să preferi calea mai uşoară, iar a rămâne mereu vertical şi integru este, fără îndoială, atitudinea cea mai puţin comodă. Aşezând însă lucrurile în context, „adormirea morală” a angajatului român contemporan nu a înflorit pe un teren viran. Din contră, acest cumul de atitudini mai mult sau mai puţin condamnabile s-a dezvoltat pe terenul fertil lăsat în urmă de trecutul apropiat, în care minciuna, aparenţa, frica şi trădarea erau principalele virtuţi oficiale.
