Încep să mă sui pe scara care duce-n podul casei. Chiar acum încep să mă sui. Oare durează mult? Până atunci şi până acolo, oare nu se termină visul? Tare mi-i teamă că se sfârşeşte! Şi, dacă se sfârşeşte, ce? Mă sui fără vis, aşa! Trebuie să am curaj! Degeaba am văzut atâtea în acest vis...dacă nu reuşesc să ajung în mijlocul susului din pod! Şi-n zadar am auzit şi am văzut cea mai frumoasă scrisoare de dragoste ne/pierdută, şi-n zadar am văzut minunile ploii, şi-n zadar am văzut mira şi mirele în haine "civile", plecând cu căruţa încărcată cu zestre, prin gloduri normale, uriaşe, spre nordul desăvârşirii şi în sensul iubirii, către un fel de oriunde şi către un fel de nicăieri al tuturora şi al nimănuia, dacă nu cotrobăiesc şi prin podul casei bunicei!...Nu, sigur că nu! N-are cum să se termine visul, aşa, cu una, cu două...(cu o clipă, cu două clipe...cu o zi, cu două zile...cu o săptămână, cu două săptămâni...cu un an, cu doi ani...)...că doar nu face de capul lui! Visul face de capul meu, nu ce vrea el! Şi văd că ţine! Ţine-al naibii de bine şi de mult! Uite, n-am ajuns nici la jumătatea scării, şi nu dă semne de osteneală! Păi, dacă şi visul se apucă de ostenit, n-am făcut nici o sfârâială! Şi ce-am să-i spun ţaţei Ioana, dacă osteneşte visul şi fuge de mine, că am văzut şi am realizat, măcar în vis fiind mare? Nu, cred că-i mai bine să-mi scot frica din sân, să-mi dau curaj, să merg Înainte, Sus, în podul care, iată, se apropie, se apropie...mai sunt trei fuştele, mai sunt două fuştele, mai e un fuştel...!...Al naibii de rezistent mai e visul acesta, măiculiţă! Da-i şi frumos! Am să am ce-i povesti ţaţei Ioana! Mai ales că am văzut-o şi pe ea la nuntă, singură, în horă cu seniorii Hurduc! Fiindcă, spuneam, al ei bărbat s-a visat mare prea tare, şi s-a umplut cu sine, şi s-a încăpăţânat...şi a dat trenul de Galaţi-Bârlad peste el şi i-a tăiat un picior! Şi n-are cum pupăza să joace cu-n picior de carne şi cu-n picior de lemn, nu? Stă şi se uită peste gard, şi se blestemă, şi jură să nu se mai dea mare în vecii vecilor, chiar dacă-i numai în vis! Nu?...Da, sigur că da!...Împing oblonul şi mă aburc în pod! În marele şi misteriosul Pod al visului meu cu ochii deschişi, de când am plecat Înainte...înainte de-a intra-n ogradă, sub iederă, în bătaia perpendiculară a Iluminării universale, oriunde m-aş afla şi oricât aş îndrăzni să cutez a-mi face curaj şi a-mi spune că Întunericul din pod nu-i altceva decât absenţa Luminii!...În pod, nimic nou sub soare, pot zice! Ba nu! Şterg gemuleţele lucarnelor...şi începe să se vadă!
Dacă vrei curaj, încearcă să-ţi fie frică (XIII) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
