Dramaturgul Ion Luca Caragiale s-a născut pe 30 ianuarie 1852 (în certificatul de naștere figurează data de 1 februarie 1852), în satul Haimanale, judeţul Prahova (astăzi, I.L. Caragiale, jud. Dâmbovița), într-o familie cu rădăcini grecești.
S-a remarcat în diverse domenii, excelând în toate. Activitatea sa a fost impresionantă, Caragiale fiind dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist.
Primele studii le-a făcut la Biserica "Sfântul Gheorghe" din Ploieşti, iar clasele primare le-a urmat la Şcoala Domnească din Ploieşti. A făcut apoi Gimnaziul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti, terminând în 1868 clasa a V-a liceală la Bucureşti. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului din Bucureşti, Clasa de Mimică şi Declamaţie a unchiului său Costache Caragiale (1868-1870). În adolescență, a scris poezii.
A ocupat diferite funcţii: copist la Tribunalul din Prahova (1870), sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti (1871) - perioadă în care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, pe care l-a preţuit din prima clipă, redactor la "Timpul" (din 1878), revizor şcolar în judeţele Neamţ şi Suceava (1881-1884), funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la Liceul particular "Sf. Gheorghe" din Bucureşti, director general al teatrelor (din 1888).
Şi-a început activitatea literară colaborând la publicaţiile vremii: "Albina Carpaţilor", "Convorbiri literare", "Drapelul", "Epoca", "Evenimentul", "Ghimpele", "Literatura şi arta română", "Lumea veche", "Noua revistă română", "Românul", "Ziua" etc. A scos revista "Claponul" (1877), ziarele "Naţiunea română", "Moftul român", "Vatra" (1901, împreună cu Ioan Slavici şi George Coşbuc).
În 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului "Națiunea română". Câteva luni mai târziu, a început să colaboreze la "România liberă", publicând foiletoanele teatrale "Cercetare critică asupra teatrului românesc". Din 1878, a frecventat ședințele bucureștene ale societăţii "Junimea". Începând din 1896, a condus "Epoca literară". În "Convorbiri critice" și "Timpul", și-a publicat piesele de teatru.
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moarte, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Din opera sa amintim: "D-ale carnavalului", "O noapte furtunoasă", "O scrisoare pierdută", "Năpasta", "Conu' Leonida față cu reacțiunea", "O făclie de Paște", "În vreme de război", "Noaptea învierii", "La hanul lui Mânjoală", "Două loturi", "D-l Goe".
În 1905, s-a stabilit la Berlin, unde a încetat din viață pe 9 iunie 1912.
