Când încrederea în sine îşi depăşeşte limitele benefice poate să acţioneze cu indiferenţă sau superioritate, creând tensiune şi disconfort, printr-un comportament ce îi poziţionează pe cei din jur pe locuri inferioare din punct de vedere fizic. Probabil că în zona cea mai neplăcută a oglinzii se află poveştile celor care nu au o părere bună despre aspectul lor fizic.
Sunt poveşti triste care ar fi putut fi poveşti frumoase. Uneori povestea este despre o persoana care, chiar dacă ar putea, nu face nimic care să îi schimbe viata. Nu poate sau a ajuns în locul unde nu mai poate interveni pentru a avea un corp care să îi placă? Greu de spus. Uneori resursele le avem adânc îngropate în noi şi trebuie să săpăm îndelung şi în tot acest timp facem paşi mici către schimbare.
Nimeni, în nicio situaţie, nu are dreptul să eticheteze sau să judece o fiinţă care încă nu a descoperit filonul resurselor care îi va asigura schimbarea. În povestea tristă apar personaje care, cu toate că ar putea fi eroi, sunt copleşite de anxietate, lipsa încrederii în sine şi uneori depresii. Îşi restrâng cercul în care socializează pentru că îşi imaginează că nu sunt plăcuţi la vedere, le este teamă de critică şi că nu au descoperit că sunt mai mult decât anatomie. Pot fi poezie, artă, zâmbet, înţelegere, afecţiune, dragoste, ajutor, linişte, energie... Şi în momentul în care îşi depăşesc limitele blocajului încrederii în sine, toate acţiunile lor le vor schimba şi corpul, şi mintea până acolo unde se vor înţelege bine cu ei înşişi şi fără niciun dubiu se vor înţelege bine cu cei din jur.
Psiholog-psihoterapeut Răzvan Marian Stoian
