Îi invidiez pe toţi acei oameni deştepţi, care chiar au nevoie de milioanele electronice şi electrocasnice afişate soldăţeşte în super-hiper-megamarketuri. Toate îmi plac, toate sunt scumpe şi îmi sunt absolut nefolositoare, aşa că se încadrează perfect în lista lucrurilor pe care aş fi tentată să mi le cumpăr.
Cum mi-am luat haine pe care aveam să le port „când am să slăbesc” şi pe care le-am aruncat noi şi vechi în acelaşi timp (adică nepurtate, dar demodate), aşa aş putea să-mi iau măcar un dvd player când este evident că nu l-aş folosi, tot îmi este mai comod să deschid laptop-ul şi să mă holbez direct în poală.
Cafeaua – exclusiv în deplasare
Am jelit cel puţin o săptămână după o frumuseţe de filtru de cafea, cu o cană superbă şi o marcă impecabilă, de care să mă trăznească dacă am cea mai mică nevoie: „Da’ ce, tu nu bei cafea acasă?!”, mă întreabă C., presupunând fără ezitare că răspunsul va fi că torn cafea în mine de la prima clipire din ochi. Răspunsul este stupid de simplu: nu.
Rar, o dată la câteva săptămâni, raşchetez trei linguriţe de cafea granulată dintr-un borcan cumpărat în silă în urmă cu vreo doi ani şi care nu vrea să se mai termine. Se toarnă apă clocotită deasupra şi se bea. Dar dezgustul este enorm, pentru că îmi stă în gât să consum lucruri pe care mi le prepar singură – ador statutul de invitat, că veni vorba.
Jos bursucii!
Mai drăguţ decât filtrul este prăjitorul de pâine! Unde mai pui că este şi la modă – pâinea nu se mai consumă decât pârlită, ca şoricul porcului. Moda este foarte drăguţă, dar după trei îmbucături de pâine deshidratată, subsemnatei îi sângerează atât de abundent gingiile încât îi trec toate fiţele. Pică şi prăjitorul!
Dar până şi aspiratoarele arată foarte bine – din ce în ce mai mici, mai frumos colorate, mai puternice, mai NOI! Ce să mă fac însă cu bursucul ăla albastru şi zgâriat de acasă, care, în inconştienţa lui de firmă obscură, aspiră tot ce întâlneşte în cale şi nu găseşte de cuviinţă să se strice, după şapte ani de utilizare?!
Fără sex-appeal
Lipsite total de sex-appeal sunt însă LCD-urile! Nu le înţeleg şi nu înţeleg tendinţa anorexică de le-a lăsat pe bietele televizoare fără tub, cum ai tăia coada la motan pe motiv că este redundantă şi incomodează pisica la mers! Din ce în ce mai slabe, mai mari, mai clare, LCD-urile mă conving doar de faptul că am un televizor excepţional, care îmi dă o stare de linişte prin faptul că este un obiect greoi, pe care nu l-aş putea dărâma dacă scot tot aerul din plămâni.
Flash la blender
Ador rafturile cu flash-uri! Memoriile alea micuţe, pentru calculator, care apar în toate formele cu putinţă: sunt brăţări cu flash, flash-uri cu şnur, flash-uri cu sistem de pix, flash-uri care culisează, flash-uri roz, bleu, verzui, transparente, cu cablu prelungitor, fără cablu, o nebunie! Dar de câte flash-uri poate avea nevoie un om? Am deja trei şi îl folosesc doar pe cel mai mare dintre ele, acesta fiind de fapt un alt motiv de frustrare: adică de ce nu am şi eu documente importante de plimbat de colo-colo?
În altă ordine de idei, nu mă interesează neam să-mi iau lucrurile plictisitoare şi ieftine de care am cu adevărat nevoie (ustensilele de bucătărie folositoare sunt tot ce poate fi mai boring). Lucrez totuşi la autoconvingerea că un blender (care nu va blendări niciodată nimic) m-ar face un om fericit – fiecare trebuie să aibă un ideal, ce naiba!?
