Joia trecută, seara târziu, în troleibuzul 102. Abia plecasem de la birou, destul de obosită, cu fruntea plină de gânduri. Ca mine, şi alţi gălăţeni, preocupaţi de grijile cotidiene, cu privirile îndreptate afară, în oraşul întunecat. Aveam căştile la urechi, muzica e modul meu de a mă proteja de agitaţia din jur.
Deodată, fără vreun motiv aparent, oamenii au început să plece spre partea din faţă a troleibuzului. Intrigată, mi-am scos căştile şi, surpriză: cineva cânta la chitară. Pe lângă sunetul inconfundabil al chitării, un firicel de voce de fată îi cânta din suflet „Nebunul de alb” lui Emeric Imre.
M-am ridicat şi eu, să văd minunea care, de una singură, reuşise în doar câteva minute să-i facă să zâmbească pe toţi acei oameni: un bărbat vânjos, cu un flex în braţe, o femeie în jur de 40 de ani care clar fusese pe stadion la Gala 1.000 a Cenaclului Flacăra, o profesoară de limba română, fericită să audă versurile unor poeţi de regulă uitaţi de mai tinerele generaţii, nişte adolscenţi în mod evident fani hip-hop şi câţiva bunici care se întorceau acasă după o zi epuizantă de păzit nepoţii.
Şi am văzut-o, o fată cu zâmbet frumos şi ochi vii, care cânta pentru ea şi pentru noi. Pentru oameni. I-am făcut câteva fotografii, le-am strecurat prietenilor care o însoţeau cartea mea de vizită şi am coborât, mergând către casă mai uşoară, mai puţin obosită, cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă cât de uşor este să faci pe cineva fericit. În seara aceea, am adormit mai uşor ca de obicei.
„Cuzistă” la bilingv franceză
Pe urmă, cu ajutorul poştei electronice, am aflat mai multe despre fata cu chitara. O cheamă Ana Moraru, a împlinit 18 ani pe 30 iulie anul acesta, din toamnă va fi elevă în clasa a XII-a, profil bilingv franceză, la Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”.
Ana spune despre ea că este „o persoană foarte ambiţioasă, sensibilă, optimistă, visătoare, energică, dar cam împrăştiată şi adesea iresponsabilă”.
Am întrebat-o care-i sunt pasiunile, pe lângă cea evidentă pentru muzică, dacă are vreun folkist preferat, care este modelul ei în viaţă, ce-şi doreşte cel mai mult. Şi iată ce am aflat.
Muzica – un vis împlinit de curând
„De la 5 ani mi-am dorit să cânt la pian, însă, din cauza dificultăţilor materiale, acest vis a putut fi îndeplinit abia anul acesta. În urmă cu doi ani, am primit cadou o chitară şi, odată cu ea, susţinerea şi încurajările grupului de tineri şi al preoţilor parohiei romano-catolice din Galaţi – de care aparţin - cărora, încă o dată, le mulţumesc din inimă că m-au sprijinit să iau lecţii de chitară”.
„Nu am un folkist preferat. Ori de câte ori îmi aleg un cântec, acesta trebuie să conţină într-adevăr un mesaj. Eu mă regăsesc în muzică şi, ori de câte ori am o zi mai grea, iau chitara în mână şi compun ceva”.
După ce trec momentele grele, ne bucurăm altfel de oameni
Ce face Ana, în afară de cântec? Îi plac plimbările lungi, excursiile, ping-pong-ul, căţăratul prin copaci, jocurile de perspicacitate, leagănele, saltelele elastice pentru sărit, cartofii prăjiţi (cui nu-i plac?!), fluturii şi ploile calde de vară.
Îi place să-i vadă pe cei din jur zâmbind din toată inima, să le facă mici surprize amuzante prietenilor, să fie îndrăgostită şi o sursă de energie şi de voie bună pentru cei pe care îi întâlneşte. Asta, vă spun eu, îi reuşeşte.
Dar pasiunea ei cea mai mare este să descopere lumea, să înveţe în fiecare zi ceva nou despre ea, despre cum „funcţionează” şi despre cât de frumoasă este.
Şi, crede Ana, „tocmai dificultăţile pe care le întâlnim pun în valoare frumuseţea vieţii. Pentru că, întotdeauna, toate momentele grele trec. Şi, după ce trec, simţim şi trăim altfel evenimentele, ne bucurăm altfel de oameni şi de ceea ce ne înconjoară”.
O altă mare pasiune de-a ei este teatrul. Dacă industria dramaturgiei ar fi bine valorificată în România, i-ar plăcea să continue în această direcţie.
Însă, spune Ana Moraru, „cum sunt şanse mici să găseşti o rampa de lansare, e riscant. Aşa că m-am hotărât să-mi îndrept paşii spre medicină. Va fi un drum lung şi greu, dar voi putea să-i ajut pe cei din jurul meu!”.
Schimbarea porneşte din noi
Ana crede cu tărie că lumea poate fi schimbată. Şi că această schimbare porneşte de la noi:
„Modul nostru de a fi şi iubirea pe care o putem oferi celor din jur pot schimba multe. Simplul fapt că ne-aţi auzit cântând cu bucurie v-a înseninat seara. Pentru câteva clipe, ne-am bucurat împreună, nu străduindu-ne să fim cumva anume, ci fiind noi înşine”.
„Eu cred că lumea are nevoie de o schimbare în bine, căci, aşa cum s-a întors spre negativism şi individualism şi falsitate, tot astfel, cu iubire, răbdare şi credinţă, procesul poate fi inversat. Eu vreau ca, indiferent cum sunt persoanele pe care le voi întâlni, să pot deveni pentru ele o ˝mică rază de lumină˝, care să le însenineze ziua şi să le facă să înţeleagă că totul depinde de noi”.
În fiecare persoană din jurul meu găsesc model într-o privinţă sau alta. Au fost câteva persoane care şi-au pus amprenta în mod deosebit asupra mea: părinţii, apoi cei mai buni prieteni ai mei şi mai este Cineva. Poate pare copilăresc şi puţin exagerat pentru cei care vor citi, dar acel Cineva este Domnul.”
