Galaţiul meu a început în Micro 40. A început printre mirosuri care deosebeau blocurile între ele, între tanti mai murdare sau mai curate de la care cumpăram borş de casă, între vecinele pe care le salutam în timp ce ele îşi continuau vorba despre beţivul de bărbat’su, cum să-l lase?, aduce şi el bani, asta e, acum, că bea!
Galaţiul a început din staţia de autobuz de la Alimentară, staţie nemarcată vreodată. Treceau ore de urmărit furnici în asfalt şi copii de la blocurile F, de lângă piaţă, până venea 34 de dinainte de Revoluţie.
Galaţi – realitatea se suspendă în Aeroport, adică în 40-ul meu iubit. Adică în 38-ul de peste linia de tramvai, de la Şcoala 31. Sau în îndepărtatul 39 B, la piaţă, unde două kile de roşii se transformau într-un calvar al târâtului sacoşei până acasă.
Şi într-un misterios răspuns „Fileşti” al întrebării „De unde se aud, mamă, trenuri la noi?”.
Lichidare, dar la hoha
Cochetăriile Aeroportului contemporan nu se mai rezolvă în călătorii spre, hăt, centrul oraşului. Ştim toţi Depozitele ca pe sufrageria în care călcăm cu băgare de seamă, să nu îl trezim pe tata, asta e, confort doi, nu ne-a făcut mama în apartament decomandat.
Revenind: şi dacă arătăm toţi la fel după ce ne cumpărăm haine din Depozit, ce? Sunt la fel de chinezeşti ca şi cele din magazinele de fiţe şi preţuri cu un zero în plus.
„Unii au mai închis… Noi ţinem aşa, anunţ de lichidare, că se dă marfa mai repede”, râde Marcela, de 46 de ani, vânzătoare. Poartă şi ea plasticurile made in China de pe tarabă, şi singurul lucru care pare să o sperie este că nu vrea fierbătorul ăla să meargă, şi nu e al ei!
Gară pentru noi. La Fileşti
Cunosc jegul pereţilor din gara din Fileşti la fel de bine cum îmi ştiu ordinea pozelor din albumul de familie. Pe mozaicul galben, decupat pătrăţele-pătrăţele, se scurg zeci de ani de când clădirea este Gara Aeroportului.
Ultima oprire înainte de staţia Galaţi (mmm, nimic nu e întâmplător). Cu o băncuţă pe care au dormit beţivi, s-au recules dezrădăcinaţi şi au tremurat îndrăgostiţi în prag de despărţire mică, de cartier.
Zeci, dacă nu sute de drumuri şi trenuri către Brăila am luat din Fileşti. Sute de personaluri au fluierat odată cu inima mea, moartă de iubire şi oricând gata de îmbarcare.
Întrebările despre misterioase sunete de tren, adiate în nopţi cuminţi, de cartier obosit de mersul la Combinat, rămăseseră în urmă.
„Ne facem curăţenie singure, că aici nu s-a renovat nimic. Noi spălăm, pe jos, noi facem tot. Clienţii merg mai ales către Feteşti, cu personalul. Sunt zile şi zile, acum nu prea mai pleacă lumea”.
Casiera nu vrea să i se ştie numele. S-ar putea supăra şefii şi…, da, ştim, e criză. Dacă sunteţi şefii ei, să ştiţi că nu ea a stat de vorbă cu noi.
Poftă bună!
Piaţa din 39 B poate fi acuzată de multe păcate, dar nu şi de lipsa simţului umorului. Aşa că, dacă e frig şi dumneavoastră vă e foame, comercianţii de aici, uitaţi, se sufocă de grijă.
Sperăm că aveţi multe reţete la care se folosesc cartofi şi ceapă, singurele produse de vânzare pe temperaturi de stepă rusească.
„Păi, da’ ce, se strică marfa, dacă vin oamenii cu varză, toate alea…”, se hlizeşte un vânzător de la un magazinaş gol, în care o aerotermă anorexică dezgheaţă o lădiţă de mandarine.
„Vreţi portocale?”, mi le arată vesel omul, că dacă tot sunt bocnă, poate par şi mai mari şi intră la categoria superioară.
Şşşşt, începe
A fost şi cinematograful „Flacăra”. Nu am văzut copil de centru care să îl ştie, toţi se bâlbâie întrebând, care, bă, acela din 19, de parcă Galaţiul se numără numai de la Două Babe, iar restul este Bronx de ţigani şi anunţuri imobiliare de „exclusiv Aviaţie”.
Vreo patru-cinci serbări de sfârşit de an şcolar şi veselă cravată de pionier tot am tras la „Flacăra”, locul în care şcolile 31, 33, 34, 38, 18 sau 30 făceau programare pe zile, să nu se suprapună, ca să vină cu elevii la recitat din Eminescu, interpretat scenete şi cântat ca la „American Idol”.
După o oră de prezentări, râsete şi înghionteli artistice pe scenă, luminile se stingeau, şi o sală întreagă de copii şi profesori tăceau sub culorile pantalonilor lui Donald, la desenele animate-bonus.
Din „Flacăra” au mai rămas gratiile ruginite de la fosta casierie şi o intrare încuiată. Poate doar în tăcerea dinăuntru să se mai ascundă copii cu feţele colorate de Mickey, Pluto, Woody, Popeye…
De la mine, din 40
Ador faptul că nu se schimbă. Că 40-ul meu rămâne scămoşat, cu mânecile prea lungi la haină, cu zâmbet obraznic şi copii slăbănogi, nu ca micuţii supraponderali care golesc raftul de dulciuri din marketurile din Mazepa.
Că în 39 poţi să ceri staţie şi ţi se va da.
Că în 38 şcolile au cei mai buni profesori care există, oameni căliţi de elevi demenţi, dar şi de foştii copii-minune. Copii care nu îi uită pentru că, odată, profesorii ăia le-au dat mai multă atenţie decât proprii părinţi.
Că din 13 răzbat trenuri care duc alţi îndrăgostiţi.
Ieri, când am plecat din 40, oamenii au încremenit cu privirile îndreptate în sus. Pentru o secundă, toţi am tăcut spre cer. Începuse să ningă.
