„Deranjul” făcut, săptămâna trecută, de către conducerea Spitalului Judeţean „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi se pare că nu a fost rezolvat prin deblocarea celor 48 de miliarde lei vechi, de la Bucureşti, către Judeţean, via CJAS.
Este adevărat, de la „S.O.S.”-ul lansat, toţi cei implicaţi, reprezentanţi ai diverselor instituţii (CJ, CJAS) au fost sunaţi, de la Bucureşti, pentru a da explicaţii.
Şi, da, banii au intrat în cont. Însă încercările de a minimaliza problema, de către diverşi conducători, implicaţi într-un fel sau altul în această poveste, sunt puerile, ca să ne exprimăm elegant. Nu este în regulă să închidem ochii şi să spunem doar că, iată!, banii au venit cu „doar” o întârziere de o zi, două, sau trei.
Pentru că nu vorbim despre bani cu care se plăteşte o asfaltare, ci despre bani care, finalmente, sunt folosiţi pentru salvarea vieţilor. Iar o viaţă se poate pierde în trei secunde, nu în două-trei zile…
Rămân întrebări fără răspuns
Spuneam că banii de la CJAS, viraţi, către Judeţean, – cu o întârziere de două zile – nu rezolvă în niciun fel problema de fond. Da, este o gură de oxigen, însă pentru un „pacient” de talia Judeţeanului (al cincilea spital din ţară, ca mărime) nu este suficient.
Banii alocaţi sunt insuficienţi şi nu garantează în niciun fel siguranţa actului medical, desfăşurat până la sfârşitul acestui an în Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei”. Totul se bazează, în continuare, pe promisiuni şi bună credinţă.
Dacă banii viraţi nu ar fi acoperit nici măcar necesarul de salarii al angajaţilor din spital, cum am auzit? Am întrebat şi zvonul ne-a fost infirmat în mod oficial.
Dar ideea că medicii ar putea sta cu sufletul la gură, în fiecare lună, cu grija că îşi vor lua sau nu salariile este de-a dreptul periculoasă. Se vorbeşte chiar de posibilitatea încetării spontane a lucrului… Situaţie care nu ar fi nici prima, nici ultima din ţară. Amintiţi-vă revolta de la Spitalul Judeţean din Brăila.
Asta, ca să nu mai vorbim că „factura” Judeţeanului pe o lună nu înseamnă doar salariile medicilor, ci şi medicamentele folosite, serviciile curente…
Rămâne fără răspuns şi cum se va rezolva situaţia decontărilor de la CJAS la Spitalul Judeţean pentru ultimele două luni din an, în condiţiile în care realitatea arată că, lunar, sunt vreo 5.000 de pacienţi ce trec prin spital, în timp ce contractul va impune o normă de „decontare” de maxim 2.000 de cazuri!
O boală despre care nu se vorbeşte pe faţă
În general, medicii gălăţeni ştiu foarte bine realitatea, însă se feresc să vorbească. Motivele sunt varii. Însă gălăţenii – în special bolnavii cronici – ştiu foarte bine că, de prin primăvară, medicii şi-au schimbat atitudinea faţă de ei, sugerându-le – unii pe un ton mai calm, alţii nu, exasperaţi şi ei de presiunile birocratice la care sunt supuşi, fiind obligaţi să dea extemporale scrise pentru fiecare caz tratat! – că nu sunt de internat şi, ca atare, se pot trata „pe picioare”.
Şi frustrarea cadrelor medicale este de înţeles, în condiţiile în care, în loc să îşi facă, aşa cum au învăţat, meseria, sunt obligate să îşi petreacă ore bune completând diverse formulare; ore care, în alte condiţii (legi/state/realităţi), ar putea fi folosite pentru tratarea suferinţelor…
Există şi alte motive pentru care problemele din sistemul sanitar sunt spuse doar pe la colţuri şi doar cu jumătate de gură. Motive care ţin de legislaţie, dar şi de mândrie/vanitate, de dorinţa de a-şi păstra locul de muncă, sau, din contră, de a-şi face un confrate să şi-l piardă pe al său…
Cine răspunde pentru o lege criminală?
Deşi ni se spune că situaţia de „cod roşu” a fost depăşită, în continuare cronicii nu mai au ce căuta în spital, atât timp cât vin pe propriile picioare la „Internări”. Dacă sunt aduşi cu salvarea, deci sunt „urgenţe”, au şanse să fie trataţi… Mai pot fi primiţi în spital şi alţi cronici, care nu sunt consideraţi urgenţe, însă numai dacă îşi cumpără singuri medicamente şi alte obiecte sanitare.
Dar, spun medicii, situaţia nu este nouă, se întâmplă demult. Corect!, însă până la „momentul zero” de săptămâna trecută, nimeni nu a recunoscut, în mod oficial, această tristă situaţie. Iar bolnavii au cotizat, ani de zile, din salarii, cu bani, la bugetul asigurărilor de sănătate. Cazurile celor neasiguraţi sunt puţine.
Cine îi protejează pe aceşti contribuabili? Cine răspunde în faţa oamenilor care au dat bani pentru sănătatea lor, dar cărora acum li se refuză dreptul de a fi trataţi în spital, doar pentru că nu sunt aduşi cu salvarea? Consiliul Judeţului? Prefectura? CJAS? Guvernul? Oficiul pentru Protecţia Consumatorului? Parlamentul? Dumnezeu?
CITEŞTE AICI ŞI Bani pentru două săptămâni de urgenţe medicale
