Nastasia Pîrvu are 27 de ani. 13 dintre aceştia i-a petrecut în căminele de copii, alături de doi dintre cei patru fraţi ai săi. „Aveam şapte ani când a murit tata, iar mama ne-a dat la centrul de plasament de la Tg. Bujor, pe mine şi pe cei doi fraţi mai mici, Cici şi Florin”, povesteşte tânăra.
„La 16 ani m-au mutat la Galaţi, la „Negru Vodă”. Atunci am spus că nu vreau să mă despart de fraţii mei şi i-am luat cu mine. Cel mai greu a fost în 2005, după ce am împlinit 20 de ani şi a trebuit să mă descurc fără niciun ajutor. Făcusem profesionala, la Dumitru Moţoc: am lucrat cofetar-patiser, luam 400 de lei salariu din care plăteam 200 cazare şi 100 transport, pe lună. Uneori îmi mai aducea sora mea mâncare, de la Centrul de Plasament”, îşi aminteşte Nastasia. A urmat şi cursuri de masaj, tot în ideea de a mai câştiga un ban.
„Sunt sănătoasă şi pot să fac orice”
În 2009 a plecat în Israel, unde s-a angajat la un spital, ca îngrijitoare. „Nu fug de muncă şi nici nu mi-e ruşine. Scopul meu a fost să strâng bani, să-mi iau o casă”. După trei ani, a reuşit. A pus deoparte ban cu ban, a cheltuit doar strictul necesar şi a reuşit să-şi cumpere un apartament în Mazepa. În paralel, i-a ajutat şi pe fraţii şi mama sa. „De multe ori, când mi-e greu, îmi spun: sunt sănătoasă şi pot să fac orice îmi propun. Cred că nimic nu e imposibil şi îmi place să fac lucrurile atât de bine cât pot eu”, spune tânăra.
Din aproape în aproape, îşi propune câte un ţel. Acum urmează să-şi ia permisul de conducere şi o maşină. Are un prieten, pe Alin, de la care a învăţat şi continuă să înveţe mereu: „Eu prind din mers multe lucruri. Inclusiv limbile străine - am ajuns să mă descurc onorabil, atât în engleză cât şi în ebraică. Alin e un foarte bun informatician şi îmi place să învăţ permanent câte ceva de la el. Aş vrea să nu-l dezamăgesc niciodată”, mărturiseşte Nastasia.
Pregăteşte o expoziţie de pictură
Când era la „Negru Vodă” îi uimea pe toţi cu picturile pe sticlă pe care le făcea. Povesteşte că a durut-o faptul că, pe când era la cămin, o asociaţie americană le-a luat lucrările, spunând că îi va recompensa, dar nu a văzut niciun ban. Astăzi, Nastasia continuă să picteze: „E modul meu de a mă descărca atunci când mi-e greu. Pregătesc o expoziţie, pe care o voi deschide anul viitor, la Haifa. Am avut profesori buni la Tg. Bujor, atât la română, pe doamna Arsene, cât şi la desen, pe domnul Okianu. Iar dintre cei de la Centrul de Plasament din Galaţi, domnului Cătălin Fălcaru îi sunt foarte recunoscătoare, şi doamnei Gabi, care m-a ajutat mult”, spune Nastasia.
Are şi o prietenă, „pe viaţă”, făcută tot în anii copilăriei: pe Maricica Miron. „Când eram la cămin, Maricica era mai băieţoasă şi mă apăra de băieţii răi”, îşi aminteşte Nastasia. Când s-a mutat de la Tg. Bujor la Galaţi, a luat-o cu ea şi pe Maricica. Unul din visurile sale în care se refugiază când e departe de casă este să se plimbe cu prietena ei (care acum lucrează la Londra) prin Târgu Bujor.
„Poţi să mă laşi în Africa, eu vin înapoi!”
Nastasia nu s-a pierdut, aşa cum fac mulţi dintre tinerii care cresc în casele de copii. A învăţat ce trebuie de la viaţă, a întrebat mereu acolo unde nu a ştiut („Poţi să mă laşi şi în Africa, eu vin înapoi!”, spune râzând), a reţinut tot ce a interesat-o şi, mai ales, a ştiut să discearnă ce e bine pentru ea. Şi-a făcut pensie privată, munceşte cu seriozitate şi visează să aibă, cândva, o familie. Indiferent ce îi rezervă viitorul, un lucru e cert: niciodată, copiii ei nu vor şti ce înseamnă „casa de copii”.
