Cu cât mă uit mai mult la derularea „fenomenului Serghei”, cu atât mi se par mai încurcate lucrurile. Şi dacă adaug şi „mărunţişul” zilnic al întâmplărilor din trafic, care tot pe poliţişti îi vizează în primul rând, sunt tentată să mă întreb pe unde vom scoate cămaşa în condiţiile în care haosul legii şi ordinii pare generalizat.
Fie că este vorba despre poliţie rutieră, criminalistică, poliţie economică sau despre procurori şi apoi judecători, cazurile intens mediatizate, uneori excesiv, relevă o incoerenţă nepermisă şi resurse modeste de rezolvare imediată a problemelor.
Suntem neprihăniţi?
Românul spune că peştele de la cap se strică şi decenţa ne-ar obliga, cum ne-au recomandat unii cititori, să ne uităm cu atenţie în urmă, la greşelile pe care le-am făcut de la început, încă din 1990. Consecinţele lor se văd astăzi de la dezinteresul comun şi aproape generalizat faţă de rigorile legii până la incoerenţa acestora, pe care presa a semnalat-o de nenumărate ori.
Nu poţi impune rigori atâta vreme cât legislaţia se schimbă peste noapte şi nu neapărat în beneficiul comunităţii, ci al celor care socotesc că trebuie să beneficieze de ea. Însă nu prea mai avem timp să ne uităm în urmă.
Mai mult, ar trebui să începem prin a ne uita în propria noastră grădină. Şi, spre norocul nostru, există chiar un fel de curent „popular” în direcţia asta. Iată ce scriu cititorii:
”Numai poliţia este vinovată de toate relele ce se petrec în aceasta ţară? Noi, „boborul”, suntem chiar aşa de neprihăniţi? Un popor învăţat numai să ceară, să înşele, să fure, să polueze, nu este oare cauza neputinţei şi fărădelegilor ce se întâmplă?
Cine sunt poliţiştii, judecătorii, procurorii? Cetăţeni români. De unde provin? Din acest popor. Sunt rudele, prietenii, cunoştinţele noastre. Ce facem restul noi ceilalţi ca să-i ajutăm să nu greşească ori să-si îndrepte greşelile? Nimic! Putregaiul stă în noi toţi, de la vlădică la opincă. Nu exista români buni sau români răi. Existăm doar noi, românii…”
Concluzia, chiar dacă neplăcută, nu prea poate fi contestată. Nici autorii legilor proaste sau incomplete din parlament, nici poliţiştii care greşesc sau hoţii care dau în cap n-au venit din Patagonia. Sunt cu toţii românaşi de-ai noştri, care se bucură însă, de prea multe ori, de îngăduinţa celor din jur.
Am tot spălat de atâtea ori o mână cu alta încât nici nu mai ştim cine e curat din obişnuinţă şi educaţie şi cine doar pentru că ştie ce detergent să folosească pentru a şterge mai bine urmele. Însă nici nu putem culpabiliza un întreg popor pentru vremurile tulburi pe care le trăim şi pentru haosul care se perpetuează la nivelul structurilor sale de bază.
Dictatură sau democraţie?
În acest punct al discuţiei părerile sunt deja împărţite. Sunt unii care vin cu soluţii radicale.
„Asta e situaţia din ziua de azi, în care se fură cu acte în regulă şi cu respectarea legii. Legi făcute tot de ei, pentru ei.
Vorbim de bande de cartier, de clanuri, de crimă organizată, de corupţie. Statul român reprezintă cea mai ticăloasă şi periculoasă organizaţie criminală.
Dar cine conduce statul? E vorba de cupola siciliană, în cazul nostru partidele politice. Fie că e PSD sau PNL sau PDL , interesul lor e acelaşi: jefuirea bunului public în favoarea lor.
Cum scăpăm de aceşti trădători ai interesului naţional? Îmi pare rău să o spun dar democraţia e neputincioasă. Numai o mâna de fier, un dictator, un Vlad Ţepeş mai poate face aşa ceva, cu tot riscul de rigoare… „
E tot un cititor, o voce din poporul despre care vorbeam înainte. Şi, se pare, nu mai expune o părere singulară. Ideea dictaturii se insinuează perfid în mintea noastră, mai ales a celor tineri, care nici măcar din cărţile de şcoală n-au habar ce înseamnă ea.
Să fim noi, românii, un popor care are nevoie de teroare şi frică pentru a ne civiliza? Să fie „tătucul” naţional singura noastră şansă de a face ordine în bătătura ce ne aparţine?
Ar fi un nonsens. Abia au trecut două decenii de când am exultat de fericire că scăpăm de un dictator şi ne dorim deja altul? Mi-e greu să cred. Dar nu pot ignora senzaţia generală că nu avem ieşire din acest tip de democraţie originală pe care singuri l-am construit.
Care este instrumentul nostru, al celor fără funcţii de conducere în stat, fără proptele de partid şi fără grade sau robe în vestimentaţie, de a contracara toate astea şi de a aduce lucrurile pe un făgaş normal?
Să emigrăm, cum spunea cineva, să mutăm nemţii la noi, să ieşim în stradă ?
Excepţii care vor întări întotdeauna regula. Regula respectării legii, care e mai presus de oricine. Soluţia ar fi, mai întâi, să ne lepădăm de frică şi oportunism.
Cele mai curajoase păreri sunt expuse pe internet, pentru că acolo nu se dau numele şi adresa. Câţi dintre români au curajul opiniei semnate şi a atitudinii clare?
Apoi, curăţenia începe de la modul în care fiecare dintre noi se raportează la aberaţiile zilnice. Nu nervii şi ţâfna vor rezolva nedreptăţile. Nu mita în formă continuată va eradica corupţia. Nu înţelegerea pentru greşeala celui din familie şi condamnarea vecinului vor încetăţeni legea.
Şi mai este, ştiu că unii vor riposta, votul. Într-o democraţie, votul este o armă principală. De ce credeţi că le este frică politicienilor de alegători şi se întrebuinţează atât de serios în campaniile electorale? Pentru că votul contează. Dacă acesta poate fi, însă, cumpărat pe câteva ouă şi un kil de ulei, rezultatele sunt cele vizibile.
Şi mai este o problemă de rezolvat. Românii nu-şi prea cunosc drepturile, dar nici îndatoririle. În egală măsură. Iar cei care şi le cunosc sunt mai preocupaţi să le încalce decât să le respecte. Şi cum nu putem să mutăm ţara asta din loc, cu oamenii ei cu tot, nici nu avem nemţi pentru înlocuirea „elementelor” deteriorate din toate structurile bolnave, nu ne rămâne decât să găsim singuri soluţiile.
Aşa că vă aştept şi pe dumneavoastră la această tribună a Vieţii libere. Ce e de făcut cu legea şi ordinea? Şi de către cine?
