* Puţinii meşteri pe care-i mai are judeţul nu prea mai au unde să-şi desfacă produsele din cauza invaziei "made in China" * Parlamentarii n-au mişcat un deget, în aproape zece ani, ca să elaboreze o lege prin care să protejeze aceste comori naţionale
Să ne uităm bine la meşterii populari gălăţeni pentru că, cel mai probabil, sunt ultimii pe care-i vom vedea la lucru. Cu chiu, cu vai, am reuşit să-i găsim pe cei câţiva păstrători de rost rămaşi prin judeţ. Vi i-am prezentat, anul trecut, în cadrul campaniei noastre “Lada de zestre”. Acum, a venit vremea concluziilor. Are sau nu viitor meşteşugul gălăţean? Şi dacă ar avea, de cine depinde soarta meşterului? Au răspuns invitaţiei noastre la discuţii: Anişoara Ştefănucă (şefa departamentului de Cercetare din cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos), Marius Mitrof (consilier al Direcţiei de Cultură Galaţi), pr. Daniel Popa (specialist în probleme de patrimoniu în cadrul Arhiepiscopiei Dunării de Jos), Iulian Boţ (primarul comunei Lieşti) Paul Buţa (meşter popular), Amelian Chirilă (rapsod), Petre Spătaru (meşter popular) şi Ioana Stoian (profesor pensionar).
Amintirea zaharelelor, a olarilor şi ţesătoarelor
Mare parte dintre meşteşugari au dispărut pe măsură ce civilizaţia locului a trecut în alte şi alte etape.
“La noi, predomină dealurile şi colinele. În consecinţă, materialul predominant e lemnul, nu piatra. Pietrarii au fost mai degrabă aduşi din alte zone. Lemnari am avut, însă, chiar dacă nu aşa de mulţi cum ne-am aştepta. Erau dogari şi dulgheri. Şi pescari. Brateşul, la vremea aceea – cu mai multe luciuri de apă – se întindea de la Galaţi până spre Măstăcani. Se pregăteau peşti săraţi şi pastrame de oaie şi vită. Şi era nevoie de butoaie, foarte multe butoaie pentru a pune la păstrat aceste mâncăruri, apreciate până în Orient şi Occident. S-a dezvoltat mult Galaţiul pe baza acestor zaharele! Meşteşugurile răspundeau necesităţii imediate. Se făceau ţesături – a supravieţuit meşteşugul până astăzi – pentru că aveam nevoie de haine şi de lucruri decorative pentru interiorul caselor. Au rezistat împletiturile de răchită, necesare la construcţia gospodăriilor. Aveam lut bun şi, deci, olari. Din punctul meu de vedere, aceste meşteşuguri constituie grosul. Au rezistat până în 1950-1960, când urbanizarea i-a determinat pe cei care le ştiau să le facă, vrând–nevrând, uitate. Parte dintre bătrânii satului au reuşit să le transmită cu succes, alţii nu", a declarat Marius Mitrof.
Cum s-a înecat un meşteşug, în tranziţie
Primarul comunei Lieşti, Iulian Boţ, ţine la tradiţie. Din păcate, un edil de comună n-are bani ca să-i sprijine pe meşterii de azi. La începutul anilor 90, în zona Lieşti-Iveşti, se împletea răchită. Meşteşugul a ieşit cu bine din comunism, dar s-a înecat în tranziţie.
«Ocolul Silvic Lieşti avea fabrică de împletituri, unde lucrau vreo 300 de oameni. În comunism şi imediat după, erau foarte multe cereri de coşuri de răchită. Ne-am bucurat că a căzut comunismul, dar nu toate lucrurile vechi erau rele. S-a stricat piaţa, în capitalism, au dispărut şi locurile de muncă. Nişte italieni veniţi la Iveşti au încercat să folosească angajaţii, deschizând o mică fabrică. Mai există şi astăzi, dar produce doar mici casete din lemn, unele pentru trabucuri cubaneze. Fosta şefă de la secţiile de împletituri din Iveşti a reuşit, o vreme, să nu oprească producţia. Dar şi-a închis secţia, din câte ştiu, de cinci-şase ani. De ce? Păi, vă întreb: şosete de lână de ce nu mai purtăm? Din cauză că au venit chinezii cu marfă mai ieftină. Iar românul s-a cam boierit”, a precizat Iulian Boţ.
Masca nu mai vine cu bon
Meşterul şi cercetătorul gălăţean Paul Buţa a precizat că şi-a închis PFA-ul prin intermediul căruia vindea măştile populare cu care a devenit cunoscut pe plan internaţional. Ani la rând, Buţa a fost singurul meşter popular gălăţean care a făcut demonstraţii de construcţie a măştii la Carnavalul de la Veneţia.
„Eu nici n-am vrut vreodată să am PFA. Dar, atunci când vinzi ceva, trebuie să îi poţi da cumpărătorului factură şi bon fiscal. Aşa este corect şi aşa trebuie să facem. Problema n-ar fi numai că ai de dat impozite şi CAS. La cât de puţini meşteri populari mai sunt în ţară, ar putea să se renunţe şi la astea, după părerea mea. Dacă nu, ne plătim dările, ca toţi ceilalţi oameni care produc şi vând ceva. Problema, din punctul meu de vedere, este această nouă măsură. La început de an, ar trebui să vin cu o estimare a venitului din vânzări. Păi, eu de unde să ştiu câte măşti o să vând. Ele trebuie lucrate, întreţinute… le mănâncă moliile, dacă n-am grija lor. Apoi, din câte târguri sunt în ţară, eu ajung doar la câteva. Indiferent ce se întâmplă, în contextul legislativ actual, nu-mi mai deschid PFA-ul”, a precizat Paul Buţa.
Soluţia: legi noi şi o asociaţie funcţională
Obiecte tradiţionale, ieşite de pe mâna dibace a unui meşter, se vor căuta cât va fi lumea şi pământul. Din păcate, însă, unui meşteşugar – şi mai ales unuia vârstnic – îi este aproape imposibil şi să-şi administreze de unul singur PFA-ul, darămite să-şi mai scrie şi proiecte europene sau să-şi facă un site de prezentare. În plus, dacă omul stă la roată sau la bancul de lucru şi munceşte, nici timp n-ar mai avea să tot bată pe la uşi. S-a încercat constituirea unei asociaţii la Galaţi. Dar cei mai mulţi dintre meşteri îşi practică meseria sporadic, doar pentru completarea veniturilor şi nu ca un mod de existenţă.
"Dacă ar exista, într-adevăr, o piaţă pe care aceşti oameni să poată vinde suficient, da, le-ai putea cere o cotizaţie, ca să facă parte din asociaţia care le reprezinte interesele. Aşa, însă, nu poţi cere. Meşterul ar trebui să vadă că meseria sa este şi un fel de afacere. Nimeni nu se îmbogăţeşte din această muncă, dar fiecare vrea să câştige ceva. Aşa era şi înainte. Meşterul îşi putea întreţine familia din rodul muncii sale. Fără o astfel de perspectivă, e tare greu să porneşti la drum”, spune Anişoara Ştefănucă.
”Au tot fost asociaţii conduse de meşteri, de regulă vârstnici. Apoi, în vestul ţării, s-a încercat ceva nou. S-a creat o asociaţie, condusă de un tânăr dezgheţat, care începuse să descâlcească lucrurile. După o vreme, însă tânărul acela a plecat în străinătate, iar lucrurile au început, din nou, să se mişte lent. Se poate, dar e greu. În Galaţi, abia dacă strângi zece meşteri. Câtă cotizaţie să plătească, pentru funcţionarea unei asociaţi? Apoi, în ceea ce priveşte fondurile europene, e o problemă. Iei bani câţi vrei, dar ca decont. Mie mi se propusese un atelier de toată frumuseţea, unde aveam toate condiţiile să fac mască tradiţională. Dar costa o avere pe care trebuia să o cheltuiesc eu, ca apoi Uniunea Europeană să-mi restituie banii. Dacă n-ai bani, nu faci mai nimic", apreciază Paul Buţa.
Primarul din Lieşti spune că salvarea stă în puterea parlamentarilor. La fel spun şi meşterii. La fel, cercetătorii. Din păcate, nu la fel văd lucrurile şi legiuitorii.
Din 2005 se tot propun proiecte de lege pentru meşteri populari şi artizani, dar nici măcar acum nu a fost finalizată, iar mai marii ţării nici nu dau semn că ar avea vreun gând în această privinţă. În mod paradoxal, zestrea tradiţiilor româneşti a ajuns să fie preţuită mai mut în afara graniţelor ţării, în timp ce noi o îngropăm cu bună ştiinţă, sub chinezăriile şi kitschurile ieftine.
